DUMNEZEU - OMUL HRISTOS

       Înaintea venirii Mântuitorului Hristos în lumea noastră, noi, oamenii, nu cunoaşteam decât moartea, iar moartea nu ne cunoştea decât pe noi. Dar odată cu Dumnezeu-Omul Hristos „s-a arătat viaţa”, „viaţa veşnică” ni s-a arătat nouă, muritorilor celor fără de nădejde, fiindcă a trăi în unire cu Domnul Hristos înseamnă a trăi viaţa veşnică chiar aici pe pământ.

       Noi ştim din experienţa proprie că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică şi pentru aceasta a venit El în lume: să ni-L arate pe adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică întru El. Adevărata şi preacurata dragoste faţă de om constă întru aceasta şi numai întru aceasta: „Că pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem”, şi, întru El viaţă veşnică.

       „Cel ce are pe Fiul are viaţă, cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă, ci se află cu totul în moarte. Singura noastră viaţă adevărată este cea întru singurul Dumnezeu adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă ea este întru totul veşnică şi mai tare decât moartea. Dragostea, pentru cei ce sunt ai lui Hristos Dumnezeu-Omul nu cunoaşte nici limite şi nici sfârşit. Pentru a dobândi viaţă veşnică care este întru Domnul, noi nu avem nevoie nici de cultură, nici de slavă, nici de bogăţii, de nimic din cele lumeşti, fiindcă un singur lucru ne este necesar, ca fiecare din noi să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos.

       Credinţa în Hristos îl uneşte pe om cu Domnul Cel veşnic, sufletul îi este plin de viaţă veşnică după măsura credinţei sale, simţind şi înţelegând atunci că este veşnic; iar acel lucru creşte în măsura în care el trăieşte această credinţă care, în mod treptat, îi sfinţeşte sufletul, inima, conştiinţa, întreaga sa fiinţă prin energiile necreate, dumnezeieşti ale harului.

       Sfinţirea firii omeneşti creşte după măsura credinţei sale, cu cât se sfinţeşte mai mult cu atât mai mult şi mai viu dobândeşte sentimentul nemuririi personale; el dobândeşte cunoaşterea propriei sale veşnicii, la fel ca şi pe cea a tuturor. De fapt, adevărata viaţă a omului începe odată cu credinţa sa în Hristos, credinţă prin care el Îi încredinţează Domnului tot sufletul său, din toată inima sa, tot duhul său, întrega sa putere pe care Domnul le sfinţeşte, le transfigurează şi le indumnezeieşte în mod treptat.

       Prin această sfinţire, transfigurare şi îndumnezeire Domnul revarsă asupra omului energiile dumnezeieşti ale harului Său, care îi conferă sentimentul atotputernic al nemuririi sale şi al veşniciei sale personale. De fapt, viaţa noastră nu este viaţă decât în măsura în care ea este viaţa în Hristos.

       Ce este moartea? Moartea este păcatul „săvârşit”. Păcatul „săvârşit” este despărţirea de Dumnezeu, întru Carele Singurul se află viaţa şi izvorul vieţii.

       Credinţa este întoarcerea sufletului de la moarte la viaţă, este învierea sufletului: „mort era şi a înviat”.

       „Vieţile Sfinţilor” sub o formă sau alta, este viaţa Domnului Hristos continuată prin sfinţi, viaţa Logosului, a Dumnezeului nostru întrupat, a Dumnezeu-omului Iisus Hristos Care S-a făcut om.

       „Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc , dintr-Unul sunt toţi”. Domnul nostru Iisus Hristos a făcut acest lucru posibil şi realizabil în lumea noastră din momentul în care El S-a făcut om, a luat trup şi sânge şi în acest fel El a devenit frate al omului, un Frate după trup şi sânge. După ce S-a făcut om, rămânând Dumnezeu, Dumnezeu-omul Iisus Hristos a dus pe pământ o viaţă sfântă, fără de păcat, divino-umană, iar prin această viaţă, prin moarte şi Înviere a nimicit pe diavol şi domnia sa asupra morţii, şi, prin acest fapt, El Şi-a dăruit şi Îşi dăruieşte permanent energiile Sale pline de har celor ce cred în El, aşa încât aceştia să-l poată birui pe diavol, moartea şi orice ispită.

       Porunca Sfintei Scripturi este limpede şi chiar cu totul limpede: aşa cum Cel Prea Sfânt Care v-a chemat la credinţă este Atotsfânt, aşa şi voi fiţi sfinţi întru toate. Înseamnă că, după Hristos Cel Atotsfânt, Carele după ce s-a întrupat şi s-a făcut om, a arătat prin viaşa Sa sfinţenia întrupată, şi noi trebuie să arătăm o viaţă sfântă: „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt”. El are dreptul să poruncească acest lucru deoarece, după ce S-a făcut om, El se dăruieşte pe Sine Însuşi tuturor, El, Cel Sfânt, prin dumnezeieştile energii care sunt necesare unei vieţi sfinte şi cucernice în această lume.

       După ce s-au unit ei înşişi duhovniceşte şi prin har cu Cel Sfânt – Domnul nostru Iisus Hristos – cu ajutorul credinţei, creştinii înşişi primesc de la El sfintele energii pentru ca ei să poată duce o viaţă sfântă. Vieţuind lângă Hristos sfinţii pot face lucrările lui Hristos, fiindcă alături de El, ei devin mult mai puternici, ci chiar atotputernici: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte”. Şi întru aceştia se împlineşte cu adevărat cuvântul că cei ce cred în El vor face lucrările Sale şi chiar lucruri mai mari decăt acestea: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi El lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face”.

       Vieţile Sfinţilor sunt o dovadă şi o mărturie a faptului că originea noastră se află în cer, că noi nu suntem din această lume, ci din aceea, că omul este cu adevărat om doar în Dumnezeu, că pe pământ omul trăieşte aproape în ceruri, că „pentru noi cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos”, că sarcina noastră este de a ne face oameni cereşti, hrănindu-ne cu „pâinea cea cerească” care s-a pogorât pe pământ. Iar El S-a pogorât spre a ne hrăni cu veşnicul adevăr divin, cu veşnicul bine dumnezeiesc, cu veşnica credincioşie divină, cu veşnica viaţă dumnezeiască.

       Cu alte cuvinte, chemarea noastră este de a ne umple de Domnul nostru Iisus Hristos, de dumnezeieştile Sale energii şi de viaţă dătătoare, de a trăi întru Hristos şi de a ne face pe noi înşine hristoşi.

       Dacă vei începe această lucrare eşti deja în ceruri, deşi umbli pe pământ: eşti deja în Dumnezeu, deşi fiinţa ta a rămas în cadrul limitelor firii omeneşti. Omul care se hristifică, se depăşeşte pe sine ca om, prin Dumnezeu, prin Dumnezeu-Omul, întru Care se află chipul desăvârşit al omului adevărat, real, deplin, după chipul lui Dumnezeu, şi întru El ne sunt oferite energiile divine atotbiruitoare.

       Fără adevărul sfânt al Sfintei Treimi, noi nu ne împărtăşim din acea putere ce se revarsă din Sfânta Treime şi pe care noi o dobândim prin credinţă, putere care ne dă viaţă, ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte şi ne mântuieşte.

       Fără sfântul adevăr cu privire la Dumnezeu-omul Hristos, nu există mântuire pentru om, şi Sfântul Apostol Pavel, rosteşte cu tărie adevărul: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

       Numai virtuţiile ne unesc cu Hristos, după ce ne vom fi aprins flacăra dumnezeieştii iubiri, despre care Sfântul Nectarie din Eghina spunea, ca ea face ca sufletul să urce până la ceruri, până la Dumnezeu, făcându-l să dialogheze cu El zi şi noapte.

Cu toţi sfinţii – de Părintele Justin Popovici