„DUMNEZEU ESTE” – La întâlnirea cu Isus

„DUMNEZEU ESTE” – La întâlnirea cu Isus

O minunată poveste în care mă regăsesc, în această descriere a lui Helen, şi la care subiectul respectiv l-am omis a fi menţionat în poezia scrisă de mine, Cum am ajuns Eu, să-ţi scriu ..., iată că momentul adevărului a sosit acum, prin deschiderea acestei cărţi, şi voi continua cu Lecţiile de predare ale lui „DUMNEZEU ESTE”.
Oare îl vom recunoaşte pe Iisus, la reîntâlnirea cu EL?

„Voi menţiona aici câteva din trăirile cu un puternic caracter parapsihic, precum şi un puternic aspect religios, deoarece figura lui Isus a început să îmi apară tot mai des. Ce făcea să pară totul puţin neaşteptat era poziţia pe care o luase Helen în acea perioadă a vieţii. Helen – care avea, pe atunci, 50 şi ceva de ani – adoptase rolul unui ateu foarte militant, mascând în mod inteligent nemulţumirea profundă pe care o simţea la adresa unui Dumnezeu care îi înşela aşteptările. Era, de aceea, agresivă faţă de orice tip de gândire care i se părea neclar, ambiguu, imposibil de studiat, de măsurat sau de evaluat. Era un cercetător foarte bun în domeniul psihologiei şi stăpânea o minte logică, analitică şi pătrunzătoare, lipsită de orice toleranţă faţă de tipurile de gândire care deviau de la aşa ceva.

Helen avusese de mică o aptitudine parapsihică de genul celei ce te face să vezi lucruri care nu se văd. Nu îi dăduse prea multă importanţă, crezând că toată lumea are aşa ceva. Trecuse, la o vârstă timpurie, prin câteva experienţe mistice destul de izbitoare, cărora din nou nu le acordase nicio atenţie. De fapt, nu le menţionase până atunci mai nimănui. Aşa că era foarte surprinsă că începuse să aibă aceste trăiri şi era foarte speriată: o parte din ea se temea că innebuneşte. Nu erau lucruri normale şi, dacă nu ar fi fost Bill să o sprijine şi să o încurajeze, cred că ar fi pus capăt întregului proces.

E foarte important să recunoaştem cât de esenţiale au fost ajutorul lui Bill şi asocierea lui constantă cu Helen. Altfel, Cursul de miracole nu s-ar fi consemnat niciodată. Putem vedea aici un alt exemplu al principiului de bază al Cursului , exprimat mereu, în diferite feluri: „Mântuirea este o iniţiativă întreprinsă în colaborare” (T-4.VI.8:2), „În arca păcii se intră doi câte doi” (T-20.IV.6:5), „Nimeni nu poate intra de unul singur în Cer” (C-p I.17:7) şi „împreună sau deloc” (T -19.IV-D.12:8).

Dacă Helen şi Bill nu s-ar fi asociat în această întreprindere, nu ar fi existat nici Cursul şi nu ne-am fi adunat astăzi să vorbim despre el.

În cursul verii, Helen a avut o serie întreagă de experienţe care s-au succedat aproape ca un serial. Acestea au venit sub forma unor segmente în timp ce era trează, nu în timp ce dormea. Serialul a început cu o plimbare pe o plajă pustie şi găsirea unei bărci pe nisip. Helen şi-a dat seama că era de datoria ei să scoată barca de pe plajă şi să o impingă în apă, dar îi era imposibil, pentru că barca era prea înfundată în nisip. În urma acestor strădanii, a apărut un străin care s-a oferit să o ajute. Helen a observat apoi că pe fundul bărcii se găsea un fel de aparat demodat de recepţie şi emisie. I-a spus străinului: „Poate că ajută”; dar el a împins barca în apă şi i-a răspuns: „Încă nu eşti gata de el. Lasă-l deocamdată”. Acelaş bărbat apărea să o ajute de câte ori marea era furtunoasă şi zbuciumată, găsindu-se mereu prin preajmă când îi era greu. După un timp, Helen l-a recunoscut în el pe Isus, cu toate că nu semăna cu portretul obişnuit pe care i-l face lumea. (Notă: Suzi Mirea,- aici consemn, cele spuse de Helen, sunt întru totul de acord cu cele menţionate... ).

În cele din urmă, în ultima scenă a serialului, barca şi-a atins destinaţia într-un fel de canal în care domnea pacea şi totul era calm. Pe fundul bărcii se afla o undiţă, iar la capătul celălalt al undiţei, pe fundul mării, se găsea un cufăr. Helen a văzut cufărul şi a sărit de bucurie, pentru că îi plăceau, pe atunci, la nebunie bijuteriile şi lucrurile frumoase. De-abia aştepta să vadă ce e în cufăr. L-a ridicat şi l-a deschis, dar mare i-a fost dezamăgirea când nu a găsit în el decât o carte. Era mare şi neagră, şi pe cotorul ei scria Esculap, numele zeului grec al vindecării, nume pe care Helen nu l-a recunoscut în momentul acela. Abia după mulţi ani, când au terminat de scris la maşină tot Cursul şi l-au prins în dosare negre de teză, şi-au dat seama că seamănă cu volumul pe care îl găsise Helen în cufăr. Helen a mai văzut o dată cufărul, dar de data aceasta era legat cu un şirag de perle. La câteva zile după aceea, a visat o barză zburând deasupra unor sate, ducând în cioc o legătură în care se afla o carte neagră, cu o cruce aurie. Helen a auzit o voce: „Iată cartea ta”. (Toate acestea s-au întâmplat înainte de sosirea Cursului.)

Helen a mai avut o experienţă deosebit de înteresantă, în care s-a văzut intrând într-o peşteră foarte veche şi găsind pe jos un pergament făcut sul în jurul unor baghete – ceva ce semăna cu Tora. (Tora este prima parte a Vechiului Testament.) era foarte vechi. De fapt când a luat sulul în mână, şnurul cu care era legat a căzut şi s-a făcut praf. Helen s-a uitat la sul, l-a desfăcut şi a văzut scris, într-un chenar l-a mijloc,”DUMNEZEU ESTE”. Frumos, s-a gândit Hellen. A mai desfăcut sulul puţin, până a găsit un chenar gol în stânga şi un chenar gol în dreapta. În clipa aceea, a auzit o voce: „Dacă te uiţi la stânga, poţi citi ce s-a întâmplat în trecut. Şi, dacă te uiţi la dreapta, poţi citi ce se va întâmpla în viitor”.

Dar Helen i-a răspuns: „Nu mă interesează. Tot ce vreau e chenarul din mijloc”.

Aşa că a înfăşurat sulul la loc, până când tot ce putea să vadă era „DUMNEZEU ESTE”. În momentul acela, vocea i-a spus: „Mulţumesc. De data aceasta, ai reuşit”. Helen şi-a dat seama atunci că trecuse un fel de test, pe care era clar că nu îl putuse trece înainte. De data aceasta, reuşise să îşi exprime dorinţa de a nu mai abuza de talentul pe care îl avea; cu alte cuvinte, de a nu-l mai întrebuinţa ca pe un soi de putere sau de curiozitate. Singurul lucru pe care îl căuta cu adevărat era prezentul, unde se găseşte Dumnezeu.”

“A Course in Miracles” -  Introducere de Kenneth Wapnick

P.S. Am relatat partea introductivă a Cursului în miracole şi voi continua cu Lecţiile descrise in această carte, din care citez:

 "Unele dintre ideile prezentate în acest volum ţi se vor părea greu de crezut, iar altele îţi vor părea de-a dreptul alarmante. Nu contează. Tot ce ţi se cere este să aplici ideile după cum eşti îndrumat. Nu ţi se cere să le judeci într-un fel sau altul, ci numai să le foloseşti. Tocmai folosirea lor le va face să capete sens pentru tine şi îţi va arăta că sunt adevărate. Reţine doar atât: nu e nevoie să dai crezare ideilor, nu e nevoie să le accepţi, nu e nevoie nici măcar să saluţi apariţia lor. Pe unele dintre ele s-ar putea să le respingi energic. Nimic din toate acestea nu va conta, nici nu le va diminua eficacitatea. Nu-ţi îngădui însă să faci vreo excepţie când aplici ideile din EXERCIŢII şi, oricare ţi-ar fi reacţiile faţă de acestea, foloseşte-le. Nu ţi se cere nimic mai mult."

Lecţiile vor fi publicate pe acest blog, in fiecare zi, timp necesar pentru exersarea lecţiei respective!

“CURSUL nu are pretenţia finalizării, şi nici EXERCIŢIILE nu sunt menite a aduce desăvârşirea procesului de învăţare a studentului. În final, cititorul este lăsat în mâinile propriului Învăţător Lăuntric, care va direcţiona toată învăţătura viitoare aşa cum consideră El că este mai bine. Pe când CURSUL are un orizont cuprinzător, adevărul nu poate fi limitat la nici o formă finită, aşa cum se recunoaşte foarte clar în afirmaţia care încheie VOLUMUL CU EXERCIŢII:

"Acest CURS este un început, nu un sfârşit... Nu se mai adaugă nici o lecţie specifică, deoarece nu mai este nevoie de ele. De aici înainte, ascultă numai de Vocea care vorbeşte pentru Dumnezeu... Ea îţi va direcţiona eforturile, spunându-ţi exact ce ai de făcut, cum să-ţi îndrepţi mintea şi când să vii la El în liniştea tăcerii, cerându-I îndrumarea sigură şi Cuvântul Său cert".

„A COURSE IN MIRACLES” 

“DUMNEZEU ESTE” Suflet drag,

Dumnezeu, Fiul, Cristos, Iubirea, Sinele, Rugăciunea, Revelaţia, Eul, Liberul arbitru, Mântuire ...

Dumnezeu – prima Persoană a Treimii; Creatorul, Sursa întregii fiinţe sau a întregii vieţi; Tatăl, a Cărui Paternitate e determinată de existenta Fiului Său, Cristos; Prima Cauză, al Cărui Fiu este Efectul Său; esenţa lui Dumnezeu e spirit, împărtăşit cu toată creaţia, a cărei unitate e starea Cerului.

Fiul lui Dumnezeu – cunoaştere: a doua Persoană a Treimii; Cristos, adevăratul nostru Sine; perceptie: identitatea noastră ca Fii separati, sau Fiul lui Dumnezeu ca eu cu o minte greşită şi o minte corectă; expresia biblica “fiul omului” se foloseşte uneori pentru a indica Fiul în starea de separare.

Faţa lui Cristos – simbol al iertării; faţa inocenţei adevărate văzute în altul când folosim viziunea lui Cristos, fără proiecţiile vinovăţiei noastre; este, aşadar, extinderea la alţii a stării de nevinovăţie pe care o vedem în noi, independent de ce văd ochii fizici.(Notă: a nu se va confunda cu faţa lui Isus, nici cu ceva exterior.);

Treimea – nu e posibil să înţelegem unitatea Nivelurilor Sale în lumea aceasta; acestea se compun din: 1)Dumnezeu, Tatăl şi Creatorul, 2) Fiul Său, Cristos, adevăratul nostru Sine, Care cuprinde creaţiile noastre, 3) Spiritul Sfânt, Vocea pentru Dumnezeu.

Spiritul Sfânt – a treia Persoană a Treimii, descrisă metaforic în Curs ca Răspunsul lui Dumnezeu la separare; Legătura care asigură comunicarea dintre Dumnezeu şi Fiii Săi separate, Puntea peste fisură dintre Mintea lui Cristos şi mintea noastră dedublată; amintirea lui Dumnezeu şi a Fiului Său pe care am luat-o cu noi în vis; Cel Care ne vede iluziile (percepţie) şi ne conduce prin ele la adevăr (cunoaştere); Vocea pentru Dumnezeu Care vorbeşte pentru El şi pentru adevăratul nostru Sine, aducându-ne aminte de Identitatea pe care am uitat-o; cunoscut şi sub numele de Punte, Mângâietor, Călăuză, Mediator, Profesor şi Traducător.

Spiritul – natura adevăratei noastre realităţi, care – ţinând de Dumnezeu – este neschimbătoare şi eternă; prin contrast cu trupul, întruparea eului, care se schimbă şi moare; Gândul din Mintea lui Dumnezeu care este Cristos unificat.

Sinele – adevărata noastră Identitate ca Fiu al lui Dumnezeu; sinonim cu Cristos, a doua Persoană a Treimii, si contrastat cu sinele eului pe care l-am făcut ca înlocuitor al creaţiei lui Dumnezeu; folosit rareori pentru a indica Sinele lui Dumnezeu.

A face-A crea – spiritul creează, în timp ce eul face; cunoaştere: creaţia are loc doar în cadrul lumii cunoaşterii, creând adevărul; percepţia: facerea, denumită şi creaţie greşită, duce numai la iluzii; termen folosit rar pentru Spiritul Sfânt, descris ca Făcător al lumii reale.

Extinderea – cunoaştere: procesul continuu de creaţie, în care spiritul se extinde pe sine: crearea lui Cristos de către Dumnezeu; întrucât Cerul depăşeşte timpul şi spatiul, “extinderea” nu poate fi înţeleasă ca proces temporal sau spaţial; perceptia adevărată: extinderea Spiritului Sfânt sau a viziunii lui Cristos sub forma iertării sau a păcii; modul în care Spiritul Sfânt foloseşte legea minţii, prin contrast cu proiecţia eului; din moment ce ideile nu îşi părăsesc sursa, ce se extinde rămâne în minte, de unde se reflectă în lumea iluziilor.

Isus – sursa Cursului, persoana întâi a acestuia; cel care şi-a încheiat rolul în cadrul Ispăşirii, lucru care i-a dat posibilitatea să răspundă de întregul plan; depăşindu-şi eul, Isus a ajuns să se identifice cu Cristos, putându-ne servi acum drept model de învăţare şi sprijin omniprezent, când apelăm la el în dorinţa de a ierta.(Notă: a nu se identifica cu Cristos, a doua Persoană a Treimii.)

Cristos – a doua persoană a Treimii; singurul Fiu al lui Dumnezeu, sau totalitatea Fiimii; Sinele creat de Dumnezeu prin extinderea spiritului Său; deşi Cristos creează ca Tatăl Său, El nu e Tatăl, deoarece Dumnezeu L-a creat pe Cristos, dar Cristos nu l-a creat pe Tatăl. (Notă: a nu se raporta exclusiv la Isus.)

Iubirea – cunoaştere: esenţa fiinţei lui Dumnezeu şi a relaţiei Sale cu creaţia Sa, care e neschimbătoare şi veşnică; nu poate fi definite sau predate, numai resimţită sau cunoscută, odată ce s-au înlăturat barierele vinovăţiei prin iertare; perceptia adevărată: imposibilă în lumea iluzorie a percepţiei, dar exprimată aici prin iertare; sentimentul transmis de Dumnezeu, prin contrast cu sentimentul de frică pe care îl transmite eul, şi reflectat în orice expresie de reală unire cu altul.

Eul – credinţa în realitatea sinelui separat sau fals, făcut să inlocuiască Sinele creat de Dumnezeu; gândul separării care dă naştere păcatului, vinovăţiei, fricii, precum şi unui sistem de gândire bazat pe specialitate şi menit să îl protejeze; partea minţii care crede că e separată de Mintea lui Cristos; această minte dedublată se compune din: mintea greşită şi mintea corectă; folosit aproape întotdeauna pentru a denota ” mintea greşită”, dar poate include partea minţii dedublate care poate învăţa să aleagă mintea corectă.(Notă: a nu se echivala cu „eul” psihanalizei, dar poate fi echivalat aproximativ cu întregul aparat psihic, din care face parte şi „eul” psihanalitic.)

Liberul arbitru(I) – existent numai în lumea iluzorie a percepţiei, unde Fiul lui Dumnezeu pare să aibă puterea de a se separa de Dumnezeu; din moment ce, la nivel perceptual, am ales să fim separaţi, putem alege şi să ne schimbăm minţile; această libertate de a alege – între mintea greşită şi mintea corectă – e singura posibilă în lumea aceasta; în starea nedualistă a unităţii desăvârşite din cer, nu există opţiuni şi, de aceea, liberul arbitru, după cum îl înţelegem în mod obişnuit, nu are niciun înţeles în realitate.(Notă: a nu se confunda cu „libertatea de voinţă”, care reflectă faptul că eul nu poate intemniţa Voia lui Dumnezeu, care trebuie să rămână mereu liberă.)

Liberul arbitru(II) – un aspect al liberului nostru arbitru în cadrul iluziei: suntem liberi să credem ce vrem despre ce e realitatea, dar – din moment ce realitatea a fost creată de Dumnezeu – nu suntem liberi să o schimbăm în niciun fel; gândurile noastre nu afectează realitatea, dar afectează ce credem că e realitatea şi modul în care o resimţim.

Ispăşirea – planul de corecţie al Spiritului Sfânt, menit să desfacă eul şi să vindece credinţa în separare; a apărut după separare şi se va încheia când fiecare Fiu îşi va împlini rolul în Ispăşire, prin atingerea iertării totale; principiul ei este Acela că separarea nu a avut loc niciodată.

Magia – încercarea de a rezolva o problemă acolo unde nu este; adică, încercarea de a rezolva o problemă la nivelul minţii prin mijloace fizice sau “lipsite de minte”: strategia eului de a ţine adevărata problemă – credinţa în separare – departe de Răspunsul lui Dumnezeu; vinovăţia este proiectată în afara minţilor noastre asupra altora (atac) sau asupra trupurilor noastre (boală), după care se urmăreşte corectarea ei în locul respectiv, în loc să fie desfăcută în minţile noastre, prin aducerea ei la Spiritul Sfânt; denumită “vindecare falsă” în Cântecul rugăciunii.

Mântuirea – ispăşirea, sau desfacerea separării; suntem”mântuiţi” de credinţa noastră în realitatea păcatului şi a vinovăţiei prin schimbarea minţii prilejuită de iertare şi de miracol.

Miracolul – schimbarea minţii care ne reorientează percepţia de la lumea eului, bazată pe păcat, vinovăţie şi frică, la lumea Spiritului Sfânt, bazată pe iertare; reversează proiecţia, redând minţii funcţia ei cauzativă, dându-ne posibilitatea să mai alegem o dată; transcende legile acestei lumi, pentru a reflecta legile lui Dumnezeu; realizat prin unirea cu Spiritul Sfânt sau cu Isus, fiind mijlocul prin care vindecăm minţile noastra şi ale altora.(Notă: a nu se confunda cu miracolele înţelese în sens popular – acela de schimbări în cadrul unor fenomene exterioare.)

Rugăciunea – aparţine lumii percepţiei, în felul în care o înţelegem cu toţii, căci Îi cere lui Dumnezeu ceva de care credem că avem nevoie; singura noastră rugăciune adevărată, pe de altă parte, este rugăciunea pentru iertare, din moment ce aceasta ne ajută să conştientizăm că avem deja lucrul de care avem nevoie; în felul în care e folosită în Curs, include experienţele comuniunii cu Dumnezeu care urmează după perioade de liniştire sau meditaţie; comparată cu o scară în Cântecul rugăciunii, subliniind atât procesul de iertare, cât si comuniunea dintre Dumnezeu şi Cristos, Cântecul ce se află tocmai la capătul scării.

Revelaţia – comunicarea directă de la Dumnezeu la Fiul Său, reflectând forma originală de comunicare prezentă în creaţia noastră; sensul ei este de la Dumnezeu la Fiul Său, dar nu şi invers; întoarcerea momentană la această stare e posibilă în lumea aceasta.

O Minte – Mintea lui Dumnezeu sau a lui Cristos; extinderea lui Dumnezeu e Mintea unificată a Fiimii; depăşind atât mintea corectă, cât şi mintea greşită, ea există doar la nivelul cunoaşterii şi al Cerului.

„A COURSE IN MIRACLES” 

DUMNEZEU - OMUL HRISTOS

       Înaintea venirii Mântuitorului Hristos în lumea noastră, noi, oamenii, nu cunoaşteam decât moartea, iar moartea nu ne cunoştea decât pe noi. Dar odată cu Dumnezeu-Omul Hristos „s-a arătat viaţa”, „viaţa veşnică” ni s-a arătat nouă, muritorilor celor fără de nădejde, fiindcă a trăi în unire cu Domnul Hristos înseamnă a trăi viaţa veşnică chiar aici pe pământ.

       Noi ştim din experienţa proprie că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică şi pentru aceasta a venit El în lume: să ni-L arate pe adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică întru El. Adevărata şi preacurata dragoste faţă de om constă întru aceasta şi numai întru aceasta: „Că pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem”, şi, întru El viaţă veşnică.

       „Cel ce are pe Fiul are viaţă, cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă, ci se află cu totul în moarte. Singura noastră viaţă adevărată este cea întru singurul Dumnezeu adevărat, Domnul nostru Iisus Hristos, fiindcă ea este întru totul veşnică şi mai tare decât moartea. Dragostea, pentru cei ce sunt ai lui Hristos Dumnezeu-Omul nu cunoaşte nici limite şi nici sfârşit. Pentru a dobândi viaţă veşnică care este întru Domnul, noi nu avem nevoie nici de cultură, nici de slavă, nici de bogăţii, de nimic din cele lumeşti, fiindcă un singur lucru ne este necesar, ca fiecare din noi să creadă în Domnul nostru Iisus Hristos.

       Credinţa în Hristos îl uneşte pe om cu Domnul Cel veşnic, sufletul îi este plin de viaţă veşnică după măsura credinţei sale, simţind şi înţelegând atunci că este veşnic; iar acel lucru creşte în măsura în care el trăieşte această credinţă care, în mod treptat, îi sfinţeşte sufletul, inima, conştiinţa, întreaga sa fiinţă prin energiile necreate, dumnezeieşti ale harului.

       Sfinţirea firii omeneşti creşte după măsura credinţei sale, cu cât se sfinţeşte mai mult cu atât mai mult şi mai viu dobândeşte sentimentul nemuririi personale; el dobândeşte cunoaşterea propriei sale veşnicii, la fel ca şi pe cea a tuturor. De fapt, adevărata viaţă a omului începe odată cu credinţa sa în Hristos, credinţă prin care el Îi încredinţează Domnului tot sufletul său, din toată inima sa, tot duhul său, întrega sa putere pe care Domnul le sfinţeşte, le transfigurează şi le indumnezeieşte în mod treptat.

       Prin această sfinţire, transfigurare şi îndumnezeire Domnul revarsă asupra omului energiile dumnezeieşti ale harului Său, care îi conferă sentimentul atotputernic al nemuririi sale şi al veşniciei sale personale. De fapt, viaţa noastră nu este viaţă decât în măsura în care ea este viaţa în Hristos.

       Ce este moartea? Moartea este păcatul „săvârşit”. Păcatul „săvârşit” este despărţirea de Dumnezeu, întru Carele Singurul se află viaţa şi izvorul vieţii.

       Credinţa este întoarcerea sufletului de la moarte la viaţă, este învierea sufletului: „mort era şi a înviat”.

       „Vieţile Sfinţilor” sub o formă sau alta, este viaţa Domnului Hristos continuată prin sfinţi, viaţa Logosului, a Dumnezeului nostru întrupat, a Dumnezeu-omului Iisus Hristos Care S-a făcut om.

       „Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc , dintr-Unul sunt toţi”. Domnul nostru Iisus Hristos a făcut acest lucru posibil şi realizabil în lumea noastră din momentul în care El S-a făcut om, a luat trup şi sânge şi în acest fel El a devenit frate al omului, un Frate după trup şi sânge. După ce S-a făcut om, rămânând Dumnezeu, Dumnezeu-omul Iisus Hristos a dus pe pământ o viaţă sfântă, fără de păcat, divino-umană, iar prin această viaţă, prin moarte şi Înviere a nimicit pe diavol şi domnia sa asupra morţii, şi, prin acest fapt, El Şi-a dăruit şi Îşi dăruieşte permanent energiile Sale pline de har celor ce cred în El, aşa încât aceştia să-l poată birui pe diavol, moartea şi orice ispită.

       Porunca Sfintei Scripturi este limpede şi chiar cu totul limpede: aşa cum Cel Prea Sfânt Care v-a chemat la credinţă este Atotsfânt, aşa şi voi fiţi sfinţi întru toate. Înseamnă că, după Hristos Cel Atotsfânt, Carele după ce s-a întrupat şi s-a făcut om, a arătat prin viaşa Sa sfinţenia întrupată, şi noi trebuie să arătăm o viaţă sfântă: „Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt”. El are dreptul să poruncească acest lucru deoarece, după ce S-a făcut om, El se dăruieşte pe Sine Însuşi tuturor, El, Cel Sfânt, prin dumnezeieştile energii care sunt necesare unei vieţi sfinte şi cucernice în această lume.

       După ce s-au unit ei înşişi duhovniceşte şi prin har cu Cel Sfânt – Domnul nostru Iisus Hristos – cu ajutorul credinţei, creştinii înşişi primesc de la El sfintele energii pentru ca ei să poată duce o viaţă sfântă. Vieţuind lângă Hristos sfinţii pot face lucrările lui Hristos, fiindcă alături de El, ei devin mult mai puternici, ci chiar atotputernici: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte”. Şi întru aceştia se împlineşte cu adevărat cuvântul că cei ce cred în El vor face lucrările Sale şi chiar lucruri mai mari decăt acestea: „Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi El lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face”.

       Vieţile Sfinţilor sunt o dovadă şi o mărturie a faptului că originea noastră se află în cer, că noi nu suntem din această lume, ci din aceea, că omul este cu adevărat om doar în Dumnezeu, că pe pământ omul trăieşte aproape în ceruri, că „pentru noi cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos”, că sarcina noastră este de a ne face oameni cereşti, hrănindu-ne cu „pâinea cea cerească” care s-a pogorât pe pământ. Iar El S-a pogorât spre a ne hrăni cu veşnicul adevăr divin, cu veşnicul bine dumnezeiesc, cu veşnica credincioşie divină, cu veşnica viaţă dumnezeiască.

       Cu alte cuvinte, chemarea noastră este de a ne umple de Domnul nostru Iisus Hristos, de dumnezeieştile Sale energii şi de viaţă dătătoare, de a trăi întru Hristos şi de a ne face pe noi înşine hristoşi.

       Dacă vei începe această lucrare eşti deja în ceruri, deşi umbli pe pământ: eşti deja în Dumnezeu, deşi fiinţa ta a rămas în cadrul limitelor firii omeneşti. Omul care se hristifică, se depăşeşte pe sine ca om, prin Dumnezeu, prin Dumnezeu-Omul, întru Care se află chipul desăvârşit al omului adevărat, real, deplin, după chipul lui Dumnezeu, şi întru El ne sunt oferite energiile divine atotbiruitoare.

       Fără adevărul sfânt al Sfintei Treimi, noi nu ne împărtăşim din acea putere ce se revarsă din Sfânta Treime şi pe care noi o dobândim prin credinţă, putere care ne dă viaţă, ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte şi ne mântuieşte.

       Fără sfântul adevăr cu privire la Dumnezeu-omul Hristos, nu există mântuire pentru om, şi Sfântul Apostol Pavel, rosteşte cu tărie adevărul: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

       Numai virtuţiile ne unesc cu Hristos, după ce ne vom fi aprins flacăra dumnezeieştii iubiri, despre care Sfântul Nectarie din Eghina spunea, ca ea face ca sufletul să urce până la ceruri, până la Dumnezeu, făcându-l să dialogheze cu El zi şi noapte.

Cu toţi sfinţii – de Părintele Justin Popovici

OMUL – O SFÂNTĂ TAINĂ A LUI DUMNEZEU

             Sfinţii ne vorbesc, în Duhul Sfânt, de taina de negrăit a lui Hristos, de toate darurile de negrăit „pe care le-a gătit Dumnezeu celor Ce-l iubesc pe El”. Da, „taina lui Hristos” nu este descoperită decât numai prin Duhul Sfânt şi numai celor sfinţi. Iată de ce sfinţii sunt cei mai desăvârşiţi, cei mai adevăraţi martori ai lui Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.

        Acum ştim, prin „Vieţile Sfinţilor” Cine este Dumnezeu şi ceea ce este Dumnezeu, precum şi cine este omul şi ceea ce este omul. Noi ne aflăm deja pe celălalt mal ceresc şi din cer noi putem privi întrega lume pământească.

       Şi ce observăm noi cel mai bine pe pământ? Oare munţii, oceanele, oraşele, zgârâie norii? Nu, ci pe om. Fiindcă sufletul omenesc, sub înfăţişarea dumnezeiască, este un soare pe pământ.

       Pe pământ sunt tot atâţia sori pe cât de mulţi oameni; şi fiecare din aceşti sori este vizibil din cer. O, minune de nepătruns a lui Dumnezeu!

       Acest pământ atât de mic, o mică stea dintre cele mai mărunte, cuprinde miliarde de sori! Omul! – Un mic dumnezeu în tărână. Există o Evanghelie, o Evanghelie mai mult decât adevărată, desigur nu a mea, ci a Sfinţilor lui Dumnezeu, din care aflăm că omul este o mare taină, o sfântă taină a lui Dumnezeu, atât de mare şi atât de Sfântă, pentru care Dumnezeu Însuşi S-a făcut Om, pentru a ne dezvălui toată profunzimea tainei omeneşti.

       Omul se umple de Hristos Dumnezeu-Omul, se îmbracă în Hristos, se transfigurează puţin câte puţin în om purtător de Hristos. El devine, treptat, dumnezeu-om după har şi dobândeşte în felul acesta, în sufletul său raiul.

       De asemenea „pomenind-o pe prea sfânta, prea curata, prea binecuvântata, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii, pe noi înşine, unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Amin! Amin! Amin!

Părintele Justin Popovici