Binecuvântez lumea pentru că mă binecuvântez pe mine însumi

Binecuvântez lumea pentru că mă binecuvântez pe mine însumi

Nimeni nu poate da dacă nu are. De fapt, dând dovedeşti că ai. Am mai făcut această afirmaţie. Nu asta pare să o facă greu de crezut. Nimeni nu se poate îndoi că trebuie mai întâi să posezi ce vrei să dai. La faza a doua însă, lumea şi percepţia adevărată sunt divergente. Odată ce ai avut şi ai dat, lumea afirmă că ai pierdut ce ai posedat. Adevărul susţine că, dând, vei spori ce posezi.

Cum e posibil? Căci e sigur că, dacă dai un lucru finit, ochii trupului tău nu îl vor percepe ca al tău. Am învăţat însă că lucrurile reprezintă gândurile ce le fac. Şi nu îţi lipseşte dovada că, atunci când dai idei, le întăreşti în propria ta minte. Poate că forma în care pare să apară gândul e schimbată când e dat. Dar el trebuie să revină la cel care îl dă. Iar forma pe care o ia nu poate fi mai puţin acceptabilă. Ci trebuie să fie mai acceptabilă.

Ideile trebuie mai întâi să îţi aparţină înainte de-a le da. Dacă e să mântuieşti lumea, accepţi mai întâi mântuirea pentru tine însuţi. Dar nu vei crede că s-a înfăptuit până nu vei vedea miracolele pe care le aduce tuturor celor pe care îi vezi. Aici se lămureşte ideea de a da, căpătând un înţeles. Acum poţi să percepi că, dând, ţi-ai sporit averea.  

Protejează toate lucrurile pe care le preţuieşti prin actul de-a le da, şi vei fi sigur că nu le vei pierde niciodată. Aşa ţi se arată că ceea ce ai crezut că nu ai e al tău. Dar să nu îi preţuieşti forma. Căci ea se va schimba şi va deveni, cu timpul de nerecunoscut, oricât de mult încerci să o fereşti. Nicio formă nu durează. Gândul din spatele formei lucrurilor e cel ce trăieşte inalterabil.

Dă bucuros. Nu poţi decât să câştigi din asta. Gândul rămâne şi se întăreşte prin faptul că e dat. Gândurile se extind când sunt împărtăşite, căci nu pot fi pierdute, Nu există dătător şi primitor în sensul în care îi concepe lumea. Există un dătător care păstrează; un altul care va şi da. Şi amândoi trebuie să câştige în urma acestui schimb, căci fiecare o să aibă gândul în forma care îl ajută cel mai mult. Ce pare să piardă e întotdeauna ceva ce o să preţuiască mai puţin decât ce i se va returna precis.

Nu uita niciodată că nu îti dai decât ţie însuţi. Cine înţelege ce înseamnă să dai nu poate decât să râdă de ideea sacrificiului. Şi nu poate să nu recunoască numeroasele forme pe care le poate lua sacrificiul. El râde totodată de durere şi pierdere, de boală şi de necaz, de sărăcie, foamete şi moarte. El recunoaşte că sacrificiul rămâne singura idee care stă în spatele tuturor acestor lucruri, şi, în duioasele lui hohote de râs, sunt vindecate toate.

Iluzia recunoscută trebuie să dispară. Nu accepta suferinţa, şi vei înlătura gândul suferinţei. Binecuvântarea ta se opreşte asupra tuturor celor care suferă, când alegi să vezi toată suferinţa drept ceea ce este. Gândul sacrificiului dă naştere la toate formele pe care pare să le ia suferinta. Iar sacrificiul este o idee atât de smintită, încât sănatatea mintală o alungă imediat.

Să nu crezi niciodată că poţi sacrifica. Nu e loc de sacrificiu în ce are valoare. Dacă se iveşte gândul, însăşi prezenţa lui arată că a apărut o greşeală şi că trebuie făcută o corecţie. Binecuvântarea ta o va corecta. Dată mai întâi ţie, e acum a ta pentru a o da şi tu. Nicio formă de sacrificiu şi de suferinţă nu poate ţine mult în faţa celui care s-a iertat şi s-a binecuvântat pe sine însuşi.

Crinii pe care ţi-i oferă fratele tău sunt puşi pe altarul tău, alături de cei pe care îi oferi tu lui. Cui i-ar putea fi frică să vadă o sfinţenie atât de minunată? Marea iluzie a fricii de Dumnezeu se reduce la nimic înaintea purităţii pe care o vei vedea aici. Să nu îţi fie frică să te uiţi. Fericirea pe care o vei vedea va îndepărta tot gândul formei şi va lăsa în schimb darul desăvârşit - veşnic prezent, veşnic în creştere, veşnic al tău, veşnic dat.

Acum suntem una în gând, căci frica a dispărut. Şi aici, înaintea altarului închinat unui singur Dumnezeu, unui singur Tată, unui singur Creator şi unui singur Gând, stăm laolaltă ca un singur Fiu al lui Dumnezeu. Neseparaţi de Cel Care e Sursa noastră, nedistanţaţi de singurul frate care face parte din singurul nostru Sine, a Cărui inocenţă ne-a unit pe toţi într-unul singur, stăm în fericire şi dăm aşa cum primim. Numele lui Dumnezeu e pe buzele noastre. Şi, privind lăuntric, vedem puritatea Cerului strălucind în propria noastră reflecţie a Iubirii Tatălui nostru.

Acum suntem binecuvântaţi şi acum binecuvântăm lumea. Ce am văzut vom şi extinde, căci vrem să se vadă pretutindeni. Vrem să vedem cum străluceşte de harul lui Dumnezeu în toţi. Nu vrem să se refuze niciunui lucru pe care îl vedem. Şi, pentru a ne asigura că această viziune sfântă e a noastră, o oferim tuturor lucrurilor pe care le vedem. Căci, unde o vedem, ni se va înapoia sub forma crinilor pe care îi putem pune pe altarul nostru, făcând din el o casă a Inocenţei, Care săIăşluieşte în noi şi ne oferă Sfinţenia Lui să fie a noastră.

Lecţia 187 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

Mântuirea lumii depinde de mine

Mântuirea lumii depinde de mine

Iată afirmatia care va alunga într-o zi toată aroganţa din fiecare minte. Iată gândul adevăratei umilinţe, care nu acceptă altă funcţie pentru tine decât cea care ţi s-a dat. Îţi exprimă acceptarea rolului atribuit, fără a insista asupra altui rol. Nu judecă ce rol ţi se cuvine. Ci doar adevereşte că Voia lui Dumnezeu s-a făcut precum în Cer şi pe pământ. Şi uneşte toate voile de pe pământ în planul Cerului de mântuire a lumii, readucând-o la pacea Cerului.

Să nu ne împotrivim funcţiei noastre. Nu noi am stabilit-o. Nu e ideea noastră. Mijloacele prin care va fi perfect îndeplinită ni s-au dat. Tot ce ni se cere să facem este să ne acceptăm rolul cu adevărată umilinţa şi să nu negăm cu aroganţă autoamăgitoare că suntem demni de el. Avem puterea să facem ce ne e dat să facem. Minţile noastre sunt cât se poate de adecvate să preia rolul pe care ni l-a atribuit Cel Ce ne cunoaşte foarte bine. Ideea de azi poate să pară destul de dez-îmbătătoare până îi vezi semnificaţia. Tot ce spune este că Tatăl tău te ţine minte încă şi că îţi oferă încrederea deplină pe care o are în tine, Fiul Lui.

Ideea de azi nu îţi cere nicidecum să fii altfel de cum eşti. Ce altceva ar putea umilinţa să îţi ceară? Şi ce altceva ar putea aroganţa să îţi nege? Astăzi nu ne vom da înapoi de la sarcina pe care o avem, pe făţarnicul motiv că ne insultă modestia. Tocmai orgoliul vrea să nege Chemarea pentru Dumnezeu.

Ne lepădăm azi toată falsa umilinţă, ca să putem asculta Vocea lui Dumnezeu dezvăluindu-ne ce vrea să facem. Nu ne îndoim de capacitatea noastră de-a îndeplini funcţia pe care ne-o va oferi. Vom fi siguri doar că ne cunoaşte aptitudinile, înţelepciunea şi sfinţenia. Iar, dacă ne consideră demni de ea, aşa şi suntem. Numai aroganţa judecă altfel.

Există o singură modalitate - numai una - de-a te elibera din încarcerarea pe care ţi-a adus-o planul tău de-a demonstra că falsul e adevărat. Acceptă în schimb planul nefăcut de tine. Să nu judeci ce valoare ai pentru el. Dacă Vocea lui Dumnezeu te asigură că mântuirea are nevoie de partea ta şi că întregul depinde de tine, fii sigur că aşa şi este. Cei aroganţi trebuie să se agaţe de cuvinte, temându-se să treacă dincolo de ele şi să ajungă la o trăire care le-ar putea contraria poziţia. Dar cei umili sunt liberi să audă Vocea care le spune ce sunt şi ce să facă.

Aroganţa îţi face o imagine de sine care nu e reală. Şi imaginea aceasta tremură şi se retrage îngrozită când Vocea pentru Dumnezeu te asigură că ai puterea, înţelepciunea şi sfinţenia să treci de toate imaginile. Nu eşti slab, cum ţi-e imaginea de sine. Nu eşti ignorant şi neputincios. Păcatul nu poate păta adevărul din tine, iar nefericirea nu se poate apropia de sfânta casă a lui Dumnezeu.

Vocea pentru Dumnezeu îţi spune toate aceste lucruri. Şi, în timp ce îţi vorbeşte, imaginea tremură şi caută să atace ameninţarea pe care nu o ştie, simţind că i se fărâmă temelia. Dă-i drumul. Mântuirea lumii depinde de tine, şi nu de acest mic boţ de humă, praf din pământ. Ce îi poate spune ea sfântului Fiu al lui Dumnezeu. De ce-ar trebui să se sinchisească el de ea?

Şi aşa ne găsim pacea. Vom accepta funcţia pe care ne-a dat-o Dumnezeu, căci toate iluziile au la bază convingerea bizară că ne putem face alta. Rolurile pe care ni le-am făcut noi sunt labile şi par să se schimbe de la bocitoare la beatitudinea extatică a dragostei şi a iubirii. Putem râde sau plânge, şi putem întâmpina ziua cu bucurie sau cu lacrimi. Însăşi fiinţa noastră pare să se schimbe în cursul miilor de schimbări de dispoziţie, iar sentimentele prin care trec înalţă foarte sus sau ne trântesc la pământ în plină disperare.

Acesta să fie oare Fiul lui Dumnezeu? Ar crea El o asemenea instabilitate şi ar numi-o Fiu? Cel Ce e neschimbător împărtăşeşte atributele Sale cu creaţia Sa. Toate imaginile pe care pare să le facă Fiul Său nu afectează nicidecum ce este el. Ele se vântură prin mintea lui ca nişte frunze suflate de vânt, grupându-se într-un fel o clipă, risipindu-se ca să se regrupeze şi apoi împrăştiindu-se total. Sau camirajele percepute deasupra unui deşert, înălţându-se din pulbere şi praf.

Imaginile acestea lipsite de substanţă vor trece şi îţi vor lăsa mintea liniştită şi înseninată, când vei accepta funcţia care ţi s-a dat. Imaginile pe care le faci tu dau naştere la obiective conflictuale, efemere şi vagi, incerte şi ambigue. Cine ar putea să depună eforturi constante sau să îşi îndrepte toată energia concentrată în slujba unor asemenea obiective? Funcţiile pe care le apreciază lumea sunt atât de incerte, încât se schimbă de zece ori pe oră când sunt cel mai sigure. Ce speranţă de izbândă se poate baza pe asemenea obiective?

Prin minunat contrast, la fel de cert ca revenirea soarelui să împrăştie noaptea în fiecare dimineaţă, funcţia care ţi s-a dat cu adevărat se distinge clar şi fără pic de ambiguitate. Nu e nicio îndoială în privinţa validităţii ei. Vine de la Cel Ce nu cunoaşte greşeală, iar Vocea Lui e sigură de mesajele Ei. Ele nu se vor schimba, şi nici nu vor intra în conflict. Toate indică un singur obiectiv, unul pe care îl poţi atinge. Planul tău  poate fi imposibil, dar planul lui Dumnezeu nu poate da greş nicicând pentru că El e Sursa lui.

Fă cum te îndrumă Vocea lui Dumnezeu. Şi, dacă îţi cere un lucru ce pare imposibil, adu-ţi aminte Cine îl cere şi cine l-ar refuza. Apoi gândeşte-te la următorul lucru: care are dreptate mai degrabă? Vocea care vorbeşte pentru Creatorul tuturor lucrurilor, Care cunoaşte toate lucrurile exact aşa cum sunt, sau distorsionata ta imagine sine, derutată, uluită, inconsecventă şi nesigură de toate? Nu lăsa să te îndrume vocea ei. Ascultă în schimb o Voce sigură, care îţi vorbeşte de o funcţie pe care ţi-a dat-o Creatorul tău, Care Îşi aduce aminte de tine şi te îndeamnă să îţi aduci aminte acum de El.

Chemarea blândei Lui Voci vine de la cunoscut la necunoscători. El vrea să te mângâie, deşi nu cunoaşte întristare. Vrea să facă o restituţie, deşi e întreg; să îţi facă un dar, deşi ştie că ai deja totul. El are Gânduri care satisfac toate nevoile percepute de Fiul Lui, deşi El nu le vede. Căci Iubirea trebuie să dea, iar ce e dat în Numele Lui ia forma cea mai utilă într-o lume a formei.

Acestea sunt formele care nu pot amăgi nicicând, pentru că provin chiar din Neformitate. Iertarea e o formă pământească de iubire, care - aşa cum e în Cer - nu are formă. Dar de ce este nevoie aici se dă după nevoie. În forma aceasta, îţi poţi îndeplini funcţia chiar şi aici, deşi ce va însemna iubirea pentru tine când ţi se va reda neformitatea e ceva şi mai măreţ. Mântuirea lumii depinde de tine care poţi să ierţi. Aceasta este funcţia pe care o ai aici.

Lecţia 186 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

Vreau pacea lui Dumnezeu

Vreau pacea lui Dumnezeu

Simpla rostire a acestor cuvinte nu e nimic. Dar rostirea lor cu toată convingerea e totul. Dacă ai putea să le spui cu toată convingerea chiar şi o clipă, nu ar mai fi posibil să fii întristat, sub nici o formă, niciunde şi nicicând. Cerul ar fi complet redat conştienţei depline; amintirea lui Dumnezeu, total restabilită; învierea întregii creaţii, pe deplin recunoscută.

Nimeni nu poate să rostească cuvintele acestea cu toată convingerea şi să nu se vindece. Nu poate să se joace cu vise, nici nu se poate considera el însuşi un vis. Nu poate să facă un iad şi să îl considere real. Vrea pacea lui Dumnezeu, şi i se dă. Căci este tot ce vrea şi tot ce va primi. Mulţi au rostit aceste cuvinte. Dar chiar puţini le-au spus cu toată convingerea. Nu trebuie decât să priveşti lumea pe care o vezi în jur ca să te convingi cât de puţini sunt aceştia. Lumea ar fi complet schimbată, dacă s-ar întâmpla să cadă doi la învoială că afirmaţia aceasta exprimă singurul lucru pe care îl vor.

Două minţi cu un singur ţel devin atât de puternice, încât ce voiesc ele devine Voia lui Dumnezeu. Căci minţile pot fi îngemănate numai în adevăr. În vise, nu sunt doi care să împărtăşească acelaşi ţel. Pentru fiecare în parte, eroul visului e altul, iar rezultatul dorit nu e acelaşi pentru amândoi. Pierzătorul şi câştigătorul alternează pur şi simplu în configuraţii schimbătoare, în funcţie de aspectul diferit sau forma diferită pe care o ia raportul câştig-pierdere şi pierdere-câştig.

Dar visul poate aduce numai compromis. Uneori, acesta ia forma uniunii, dar numai forma ei. Înţelesul trebuie să eludeze visul, căci compromisul este obiectivul visării. Minţile nu se pot uni în vise. Pot doar să cadă la învoială. Dar ce învoială le-ar putea da pacea lui Dumnezeu? Iluziile vin să Îi ia locul. Şi ce înseamnă El scapă minţilor adormite puse pe compromis, fiecare fiind pornit dupa popriul lui câştig şi pierderea altcuiva.

Să spui cu toată convingerea că vrei pacea lui Dumnezeu înseamnă să renunţi la toate visele. Căci nimeni nu spune cu convingere cuvintele acestea dacă vrea iluzii şi caută, prin urmare, mijloacele care aduc iluzii. Le-a privit şi le-a găsit nesatisfăcătoare. Acum încearcă să treacă de ele, recunoscând că un alt vis nu i-ar oferi cu nimic mai mult decât toate celelalte. Visele sunt una pentru el. Şi a învăţat că singura diferenţă dintre ele e una de formă, căci unul va aduce aceeaşi disperare şi nefericire ca toate celelalte.

Mintea care crede cu convingere că tot ce vrea e pace trebuie să se unească cu alte minţi, căci aşa se obţine pacea. Iar, când dorinţa de pace e autentică, mijloacele de-a o găsi se dau într-o formă pe care o poate înţelege, cu toată sinceritatea, fiecare minte care o caută. Indiferent ce formă ia lecţia, e concepută pentru el în aşa fel încât să nu o poată interpreta greşit, dacă cere cu sinceritate. Dar, dacă cere fără sinceritate, lecţia nu va fi acceptată şi învăţată cu adevărat sub nicio formă.

Să consacrăm exerciţiile de astăzi recunoaşterii că spunem într-adevăr cu toată convingerea cuvintele pe care le rostim. Noi vrem pacea lui Dumnezeu. Nu e o dorinţă deşartă. Cuvintele acestea nu cer să ni se dea alt vis. Nu cer compromis şi nici nu încearcă să cadă la altă învoială, în speranţa că poate mai există una care să izbutească acolo unde celelalte nu au izbutit. Rostirea acestor cuvinte cu toată convingerea adevereşte că iluziile sunt în zadar, cerând veşnicul în locul viselor labile care par să ofere fiecare altceva, dar sunt totuna: nimic.

Astăzi, consacră-ţi intervalele practice cercetării atente a minţii să gaseşti visele la care mai ţii. Ce ceri în inima ta? Uită cuvintele pe care le foloseşti la formularea cerinţelor. Gândeşte-te doar la ce crezi că te va alina şi îţi va aduce fericire. Dar să nu te îngrozească iluziile care ţi-au mai rămas, căci nu forma lor contează acum. Nu lăsa unele vise să fie mai acceptabile, păstrând ruşinea şi tăinuirea pentru celelalte. Ele sunt una. Şi, una fiind, ar trebui să li se pună tuturor o singură întrebare: "Oare asta vreau să am în loc de Cer şi de pacea lui Dumnezeu?"

Iată alegerea pe care o faci. Nu te amăgi că ar fi altfel. În asta, niciun compromis nu e posibil. Alegi pacea lui Dumnezeu sau ai cerut vise. Iar visele vor veni aşa cum le-ai cerut. Dar pacea lui Dumnezeu va veni la fel de sigur, ca să rămână cu tine de-a pururi. Nu va dispărea la fiecare cot şi cotitură a drumului, ca să reapară, nerecunoscută, în forme care se modifică şi se schimbă la fiecare pas pe care îl faci.

Tu vrei pacea lui Dumnezeu. Şi asta vor toţi care par să caute vise. Pentru ei şi pentru tine, doar asta ceri când îţi exprimi această rugăminte cu sinceritate profundă. Căci aşa ajungi la ce vor ei cu adevărat şi îţi uneşti propriul ţel cu ce caută ei mai presus de toate, un lucru poate necunoscut pentru ei, dar cert pentru tine. Ai fost slab uneori, lipsit de certitudinea finalităţii şi nesigur ce anume vrei, unde să cauţi şi de unde să aştepţi ajutor în această încercare. Ajutorul ţi s-a dat. Nu vrei să te foloseşti de el împărtăşindu-l cu ceilalţi?

Cine caută cu adevărat pacea lui Dumnezeu nu poate să nu o găsească. Căci cere doar să nu se mai amăgească negându-şi ce e Voia lui Dumnezeu. Cine poate rămâne nesatisfăcut cerând ce are deja? Cine ar putea rămâne fără răspuns cerând un răspuns pe care îl are să îl dea? Pacea lui Dumnezeu este a ta.

Pentru tine a fost creată pacea, dată ţie de Creatorul ei şi instituită ca Propriul Lui dar veşnic. Cum poţi să nu reuşeşti, când ceri doar ce voieşte El să ai? Şi cum ţi s-ar putea limita rugămintea doar la tine? Niciun dar dumnezeiesc nu poate fi neîmpărtăşit. Iată atributul care distinge darurile lui Dumnezeu de fiecare vis care a părut vreodată să înlocuiască adevărul.

Nimeni nu poate să piardă şi toţi trebuie să câştige ori de câte ori s-a cerut şi s-a primit un dar dumnezeiesc. Dumnezeu dă doar ca să unească. Pentru El, a lua nu are înţeles. Şi, când ajunge la fel de lipsit de înţeles şi pentru tine, poţi să fii sigur că eşti de o Voie cu El, şi El cu tine. Şi vei şti, deopotrivă, că eşti de o Voie cu toţi fraţii tăi, al căror ţel este al tău.

Iată singurul ţel pe care îl urmărim astăzi, unindu-ne dorinţele cu nevoia fiecărei inimi, cu chemarea fiecărei minţi, cu speranţa care stă mai presus de disperare, cu iubirea pe care atacul vrea să o ascundă, cu frăţia pe care ura a încercat să o dezbine, dar care continuă să rămână cum a creat-o Dumnezeu. Cu un asemenea Ajutor alături, putem oare să nu reuşim azi când cerem să ni se dea pacea lui Dumnezeu.

Lecţia 185 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

Numele lui Dumnezeu e moştenirea mea

Numele lui Dumnezeu e moştenirea mea

Trăieşti prin simboluri. Ai inventat nume pentru tot ce vezi. Fiecare lucru devine o entitate separată, identificată prin propriul ei nume. Prin asta îl dai afară din unitate. Prin asta îi desemnezi atribute speciale şi îl distingi de alte lucruri reliefând spaţiul care îl înconjoară.

Spaţiul acesta îl pui între toate lucrurile cărora le dai un nume diferit; toate întâmplările privind locul şi timpul; toate trupurile salutate cu un nume. Spaţiul acesta pe care îl vezi distingând toate lucrurile între ele e mijlocul prin care se realizează percepţia lumii. Vezi ceva unde nu e nimic şi, totodată, nu vezi nimic unde este unitate; un spaţiu între toate lucrurile, între toate lucrurile şi tine. Aşa consideri că ai dat viaţă în separare. Prin această dezbinare consideri că te constitui ca unitate care funcţionează cu o voinţă independentă.

Ce sunt aceste nume prin care lumea devine o serie de întâmplări distincte, de lucruri neunificate, de trupuri despărţite, având drept conştiinţe separate nişte frânturi de minte? Tu le-ai dat aceste nume, înfiinţând percepţia aşa cum ai dorit să fie. Lucrurile fără nume au primit nume, primind astfel şi realitate. Căci ce primeşte un nume primeşte şi un înţeles, şi îl vei vedea apoi ca având un înţeles; o cauză a unui efect adevărat, cu consecinţe care îi sunt inerente.

Aşa se face realitatea prin viziune parţială, în contrast deliberat cu adevărul dat. Duşmanul ei e întregimea. Căci concepe lucruri mărunte şi le vede apoi. Şi ne-spaţiul, simţul unităţii sau viziunea care vede diferit devin ameninţările pe care trebuie să le înfrângă, să le contrazică şi să le nege.

Totuşi, această altă viziune continuă să rămână, pentru minte, o direcţie firească în care să îşi îndrepte percepţia. E greu să înveţi mintea mii şi mii de nume străine. Dar tocmai asta crezi că înseamnă a învăţa; unicul obiectiv esenţial al învăţării prin care are loc comunicarea şi pot fi împărtăşite cu înţeles concepte.

Aceasta e suma moştenirii pe care o lasă lumea. Şi cine învaţă să creadă că aşa şi e acceptă semnele şi simbolurile care afirmă că lumea e reală. Ele tocmai asta şi reprezintă. Şi nu lasă nicio îndoială că ce-a primit un nume şi există. Poate fi văzut, după cum s-a prevăzut. Ce neagă veridicitatea lui nu e decât iluzie, căci el e realitate a ultimă. A-l pune sub semnul întrebării e o nebunie; a-i accepta prezenţa e dovada sănătătii mintale.

Iată ce predă lumea. E o fază a învăţării prin care trebuie să treacă toţi cei ce vin. Dar, cu cât percep mai repede ce stă la baza ei, cât de discutabile sunt premisele ei, cât de îndoielnice rezultatele, cu atât îi pune mai repede la îndoială efectele. Învăţarea care se opreşte la ce îţi predă lumea se opreşte înainte de-a ajunge la semnificaţie.

In locul ce i se cuvine, ea serveşte doar ca punct de plecare de unde poate începe un alt mod de-a învăţa, poate fi dobândit un nou mod de-a percepe şi pot fi retrase, de îndată ce sunt puse la îndoială, toate numele arbitrare pe care le acordă lumea.

Să nici nu te gândeşti că tu ai făcut lumea. Iluziile, da! Dar ce e adevărat pe pământ şi în Cer e mai presus de numirile date de tine. Când îţi chemi un frate, îi invoci numai trupul. Adevărata lui Identitate ţi-e ascunsă de ceea ce crezi că este el. Trupul lui răspunde la numele cu care îţi chemi fratele, căci mintea lui consimte să îşi însuşească numele pe care i l-ai dat. În felul acesta, unitatea lui e de două ori negată, căci îl percepi separat de tine, iar el acceptă şi îşi însuşeşte acest nume separat.

Ar fi chiar ciudat dacă ţi s-ar cere să treci de toate simbolurile lumii, uitându-le pentru totdeauna, şi să îţi asumi totodată o funcţie didactică. Ai nevoie să foloseşti un timp simbolurile lumii. Dar nu te lăsa amăgit şi tu de ele. Ele nu reprezintă absolut nimic şi, în exerciţiile tale, tocmai gândul acesta te va elibera de ele. Ele devin un simplu mijloc prin care poţi comunica în moduri pe care lumea le poate înţelege, dar care recunoşti că nu e unitatea în care poate fi găsită adevărata comunicare.

Ai nevoie, aşadar, de intervale zilnice în care învăţarea lumii devine o fază tranzitorie, o închisoare din care ieşi la lumina soarelui şi uiţi de întuneric. Aici înţelegi Cuvântul, Numele pe care ţi l-a dat Dumnezeu, singura Identitate pe care o împărtăşesc lucrurile toate, singura adeverire a ce e adevărat. Şi apoi te întorci în întuneric, nu pentru că îl crezi real, ci doar ca să îi proclami irealitatea în termeni care au încă înţeles în lumea dominată de întuneric.

Foloseşte toate numele şi simbolurile mărunte care delinează lumea întunericului. Dar nu le accepta ca realitatea ta. Spiritul Sfânt le foloseşte pe toate, dar nu uită: creaţia are un singur Nume, un singur înţeles şi o singură Sursă, care unifică în Ea lucrurile toate. Foloseşte toate numele pe care le atribuie lumea acestor lucruri doar de convenienţă, dar nu uita că ele împărtăşesc Numele lui Dumnezeu laolaltă cu tine.

Dumnezeu nu are nume. Şi totuşi, Numele Lui devine lecţia finală că toate lucrurile sunt un tot unitar şi, cu această lecţie, toată învăţarea se încheie. Toate numele sunt unificate, tot spaţiul e umplut cu reflecţia adevărului. Fiecare gol e astupat, iar separarea vindecată. Numele lui Dumnezeu e moştenirea pe care le-a dat-o El celor care au ales să lase învăţătura lumii să ia locul Cerului. În exerciţiile noastre, urmărim să ne lăsăm minţile să accepte ce-a dat Dumnezeu ca răspuns la moştenirea jalnică pe care ai făurit-o tu ca tribut demn de Fiul pe care îl iubeşte.

Cine caută să ajungă la înţelesul Numelui lui Dumnezeu nu poate să nu reuşească. Trăirea trebuie să vină să suplimenteze Cuvântul. Mai întâi însă, trebuie să accepţi Numele pentru toată realitatea şi să realizezi că numeroasele nume pe care le-ai dat aspectelor ei au distorsionat ce vezi, dar nu au perturbat nicidecum adevărul. Un singur Nume aducem în exerciţiile noastre. Un singur Nume folosim pentru a ne unifica vederea.

Şi, deşi folosim un alt nume pentru fiecare conştienţă a unui aspect al Fiului lui Dumnezeu, înţelegem că ele au un singur Nume, dat de El. E Numele pe care Il folosim în exerciţii. Şi, prin folosirea Lui, toate separările prosteşti care ne-au ţinut orbi dispar. Şi ni se dă puterea de-a vedea dincolo de ele. Acum văzul ne e binecuvântat cu binecuvântări pe care le putem da aşa cum le primim.

Tată, Numele nostru e al Tău. În El suntem uniţi cu toate făpturile, şi cu Tine, Care eşti singurul lor Creator. Ce am făurit noi şi ce numim cu multe nume diferite nu e decât o umbră pe care am încercat să o aruncăm peste Propria Ta realitate. Suntem bucuroşi şi recunoscători că am greşit. Îţi dăm toate erorile noastre, să fim absolviţi de toate efectele pe care au părut să le aibă greşelile noastre. Şi acceptăm adevărul pe care îl dai Tu, în locul fiecărei greşeli. Numele Tău ne este mântuirea şi izbăvirea de ce am făurit noi. Numele Tău ne uneşte în unitatea care e moştenirea şi pacea noastră. Amin.

Lecţia 184 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

Invoc Numele lui Dumnezeu şi al meu

Invoc Numele lui Dumnezeu şi al meu

Numele lui Dumnezeu e sfânt, dar nu mai sfânt decât al tău. Să Îi invoci Numele nu înseamnă decât să îl invoci pe al tău. Un tată îşi dă numele fiului său şi identifică astfel fiul cu el. Fraţii lui îi împărtăşesc numele şi sunt astfel uniţi într-o legătură din care îşi derivă identitatea. Numele Tatălui tău îţi aminteşte cine eşti, chiar şi într-o lume care nu ştie şi chiar dacă nu ţi-ai amintit.

Numele lui Dumnezeu nu poate fi auzit fără a stârni o reacţie, şi nici nu poate fi rostit fără a trezi în minte un ecou care te cheamă să îţi aminteşti. Rosteşte-I Numele, şi inviţi îngerii să înconjoare pământul pe care stai şi să îţi cânte în timp ce îşi desfac aripile să te ocrotească şi să te adăpostească de fiecare gând lumesc care s-ar vârî peste sfinţenia ta.

Repetă Numele lui Dumnezeu, şi toată lumea răspunde lepădându-şi iluziile. Fiecare vis la care ţine lumea a dispărut subit şi, unde a părut să fie, găseşti o stea, un miracol de har. Bolnavii se scoală, tămăduiţi de gândurile lor nesănătoase. Orbii pot să vadă, surzii pot să audă. Cei întristaţi îşi leapădă jalea, iar lacrimile de durere se şterg în timp ce un hohot vesel vine să binecuvânteze lumea.

Repetă Numele lui Dumnezeu, şi numele mărunte şi-au pierdut înţelesul. Nu există tentaţie care să nu devină un lucru fără nume şi nedorit înaintea Numelui lui Dumnezeu. Repetă-I Numele, şi vezi cât de uşor vei uita numele tuturor dumnezeilor pe care i-ai preţuit. Fiecare şi-a pierdut numele de dumnezeu pe care i l-ai dat. Devin anonimi şi fără valoare pentru tine, deşi înainte de-a lăsa Numele lui Dumnezeu să înlocuiască măruntele lor nume, te-ai închinat în faţa lor, numindu-i dumnezei.

Repetă Numele lui Dumnezeu, şi îţi invoci Sinele, al Cărui Nume e al Său. Repetă-I Numele, şi toate lucrurile infime şi fără nume pe pământ trec rapid în corectă perspectivă. Cei ce invocă Numele lui Dumnezeu nu pot confunda fără-de-numele cu Numele, nici păcatul cu harul, nici trupurile cu sfântul Fiu al lui Dumnezeu. Şi, de se întâmplă să te alături unui frate, şezând în linişte cu el şi repetând cu el Numele lui Dumnezeu în tăcerea minţii tale, ai înfiinţat acolo un altar care ajunge până la Dumnezeu şi la al Său Fiu.

Exersează azi doar următorul lucru: repetă, fără grabă şi fără încetare, Numele lui Dumnezeu. Uită orice alt nume în afară de al Său. Să nu auzi altceva. Lasă-ţi toate gândurile să devină ancorate în acesta. Nu folosim alt cuvânt decât la început, când rostim ideea zilei o singură dată. Şi apoi, Numele lui Dumnezeu devine singurul nostru gând, singurul nostru cuvânt, singurul lucru care ne ocupă minţile, singura dorinţă pe care o avem, singurul sunet cu înţeles şi singurul Nume pe care îl deţine tot ce dorim să vedem, tot ce am vrea să numim al nostru.

Adresăm astfel o invitaţie care nu poate fi refuzată niciodată. Iar Dumnezeu va veni şi îi va răspunde chiar El. Să nu crezi că aude micile rugăciuni ale celor ce Îl invocă folosind numele idolilor la care ţine lumea. Nu pot să ajungă la El în felul acesta. El nu le poate auzi rugăminţile care Îi cer să nu fie El Însuşi sau ca Fiul Său să primească alt nume decât al Său.

Repetă Numele lui Dumnezeu, şi Îl vei recunoaşte ca singurul Creator al realităţii. Şi vei mai recunoaşte că Fiul Său face parte din El, creând în Numele Său. Şezi liniştit şi lasă-I Numele să devină ideea atotcuprinzătoare care îţi captează mintea. Lasă toate gândurile să tacă, cu excepţia acestuia. Şi tuturor celorlalte gânduri răspunde-le cu acesta, şi vei vedea cum Numele lui Dumnezeu înlocuieşte miile de nume mărunte pe care le-ai dat gândurilor tale, fără să realizezi că există un singur Nume pentru tot ce există şi tot ce va exista.

Astăzi poţi să atingi o stare în care vei resimţi darul de har. Poţi scăpa de toată robia lumii şi poţi da lumii aceeaşi eliberare pe care ai găsit-o tu. Îţi poţi aminti ce a uitat lumea şi îi poţii oferi propria ta aducere aminte. Poţi accepta astăzi rolul pe care îl joci în mântuirea ei şi a ta. Amândouă pot fi realizate perfect.

Recurge la Numele lui Dumnezeu pentru eliberarea ta, şi ţi-e dată. În afara acesteia, nu e nevoie de nicio rugăciune, căci le cuprinde în ea pe toate. Cuvintele sunt lipsite de înţeles şi toate rugăminţile sunt de prisos când Fiul lui Dumnezeu invocă Numele Tatălui său. Gândurile Tatălui său devin ale sale. El îşi revendica tot ce a dat, dă şi va da de-a pururi Tatăl lui. Şi Îl invocă să lase acum fără nume toate lucrurile pe care a crezut că le-a făcut; şi, în locul lor, Numele sfânt al lui Dumnezeu devine propria lui judecată a lipsei lor de valoare.

Toate lucrurile mărunte tac. Sunetele mărunte au amuţit acum. Măruntele lucruri pământeşti au dispărut. Universul nu constă decât din Fiul lui Dumnezeu, care îşi invocă Tatăl. Iar Vocea Tatălui său răspunde în Numele sfânt al Tatălui său. În această relaţie veşnică şi calmă, în care comunicarea transcende cu mult toate cuvintele, şi totuşi, depăşeşte în profunzime şi înălţime orice ar putea transmite cuvintele vreodată, e pace veşnică. In Numele Tatălui nostru, vrem să resimţim această pace azi. Şi, în Numele Lui, ni se va da.

Lecţia 183 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

Am încredere în fraţii mei, care sunt una cu mine

Următoarele câteva lecţii vizează în mod deosebit consolidarea bunăvoinţei tale de-aţi întări angajamentul firav şi de a-ţi contopi obiectivele răsfirate într-un singur ţel. Nu ţi se cere încă dăruire totală tot timpul. Dar ţi se cere să exersezi acum pentru a dobândi sentimentul de pace pe care ţi-l va da acest angajament unificat, chiar şi intermitent. Tocmai trăirea acestui sentiment te asigură că îţi vei da toată bunăvoinţa să urmezi făgaşul trasat de curs.

Lecţiile noastre sunt îndreptate acum în mod concret spre orizonturi tot mai largi şi abordări tot mai directe ale obstacolelor speciale are îţi ţin viziunea îngustă şi prea limitată să te lase să vezi valoarea obiectivului nostru. Încercăm acum să înlăturăm aceste obstacole, chiar şi pentru scurtă vreme. Cuvintele singure nu pot exprima sentimentul de eliberare pe care îl aduce înlăturarea acestora. Dar trăirea sentimentului de libertate şi de pace care vine când renunţi la felul tău rigid de-a controla ce vezi vorbeşte de la sine. Motivaţia ţi se va intensifica atât de mult, încât cuvintele devin de mică importanţă. Vei fi sigur de ce vrei şi de ce e lipsit de valoare.

Aşa ne începem călătoria dincolo de cuvinte concentrându-ne mai întâi asupra obstacolelor din calea progresului tău. Trăirea existenţei de dincolo de defensivitate rămâne de neatins cât timp o negi. Ea poate fi prezentă, dar nu îi poţi accepta prezenţa. De aceea, încercăm acum să depăşim - câte un pic în fiecare zi - toate mecanismele de apărare. Mai mult de atâta nu se cere, pentru că nu e nevoie de mai mult. Atât va fi de ajuns să garanteze că va veni şi restul.

Am încredere în fraţii mei, care sunt una cu mine

Este esenţial să ai încredere în fraţii tăi pentru a-ţi stabili şi a-ţi susţine credinţa în capacitatea ta de-a depăşi îndoiala şi lipsa convingerii ferme în tine însuţi. Când îţi ataci un frate, proclami că este limitat de ce ai perceput în el. Nu te uiţi dincolo de greşelile lui. Ci le amplifici, făcând din ele nişte obstacole în calea conştientizării Sinelui care stă mai presus de propriile tale greşeli şi dincolo de păcatele aparente atât ale lui, cât şi ale tale.

Percepţia are un punct focal. Acesta face tot ce vezi să dea dovadă de consecvenţă. Schimbă-ţi acest punct focal, şi ce vezi se va schimba în consecinţă. Viziunea ţi se va muta acum să îţi acorde sprijinul ţelului care ţi l-a înlocuit pe cel anterior. Mută-ţi focalizarea de pe păcatele fratelui tău, şi vei simţi pacea care vine din credinţa în - nepăcătoşenie. Această credinţă îşi primeşte singurul sprijin sigur din ce vezi în alţii dincolo de păcatele lor. Căci greşelile lor, dacă te focalizezi pe ele, sunt mărturii ale păcatelor în tine. Şi nu vei trece de vederea lor şi nu vei vedea nepăcătoşenia de dincolo de ele.

De aceea, în exerciţiile de azi, lăsăm mai întâi toate aceste mici puncte focale să cedeze în faţa marii noastre nevoi de-a ne lăsa nepăcătoşenia să devină evidentă. Ne instruim minţile că asta căutăm şi numai asta, doar o bucată de timp. Nu ne preocupă evenimentele noastre viitoare. Şi, în acest interval de timp în care exersăm schimbarea ţelului nostru, ce am văzut cu o clipă mai devreme nu prezintă interes pentru noi. Căutăm inocenţa şi nimic altceva. O căutăm fără nicio altă preocupare decât acum.

Înglodarea ta în obiectivele tale trecute şi viitoare ţi-a compromis şansele de succes. Te-a preocupat foarte mult diferenţa extremă dintre obiectivele pentru care pledează acest curs şi cele pe care le-ai avut înainte. Şi te-ai îngrozit la gândul deprimant şi restrictiv că te vei rătăci din nou, inevitabil, chiar dacă se va întâmpla să reuşeşti.

Cum poate asta să conteze? Căci trecutul nu mai e, iar viitorul e doar imaginat. Preocupările acestea nu sunt decât nişte mecanisme de apărare împotriva unei prezente refocalizări perceptuale. Şi nimic mai mult. Lăsăm deoparte pentru o vreme aceste limitări fără rost. Nu apelăm la credinţe din trecut şi ce vom crede nu va tăbărî acum peste noi. Ne începem intervalele practice cu un singur ţel: acela de-a vedea nepăcătoşenia lăuntrică.

 Recunoaştem că am pierdut acest obiectiv dacă mânia ne împiedică sub orice formă. Şi, dacă ni se năzăresc păcatele vreunui frate, focalizarea noastră îngustată ne va restrânge vederea şi ne va îndrepta ochii spre propriile noastre greşeli, pe care le vom amplifica şi le vom numi „păcatele” noastre. Aşa că, pentru o bucată de vreme, fără să ţinem seama de trecut sau viitor, dacă vor apărea asemenea obstacole, le vom depăşi instruindu-ne minţile să se refocalizeze, în timp ce spunem:

      Nu asta vreau să văd.

      Am încredere în fraţii mei, care sunt una cu mine.

Şi vom mai folosi gândul acesta pentru a ne proteja pe tot parcursul zilei. Nu urmărim obiective de lungă bătaie. De fiecare dată când pare să se pună câte un impediment în calea viziunii nepăcătoşeniei noastre, nu căutăm decât o suspendare de o clipă a nefericirii pe care o va aduce focalizarea asupra păcatului şi care, necorectată, rămâne. Nici fantezii nu cerem. Căci ce căutăm să vedem este cu adevărat. Şi, focalizându-ne dincolo de greşeli, vom întrezări o lume total lipsită de păcat. Când asta e tot ce vrem să vedem, când e tot ce căutăm în numele percepţiei adevărate, ochii lui Cristos vor fi, inevitabil, ochii noştri. Şi Iubirea pe care o simte El pentru noi devine şi ea a noastră. Acesta va deveni singurul lucru pe care îl vedem reflectat în lume şi în noi înşine.

Lumea care ne-a proclamat păcatele odinioară devine dovada că suntem nepăcătoşi. Şi iubirea noastră pentru toţi cei pe care îi vedem adevereşte că ne aducem aminte de sfântul Sine care nu cunoaşte niciun păcat şi nu ar putea să conceapă niciodată ceva lipsit de nepăcătoşenia Sa. Căutăm această aducere aminte când ne apucăm azi de exersat. Nu ne uităm nici înainte, nici înapoi. Ne uităm de-a dreptul în prezent. Şi ne încredem în trăirea pe care o cerem acum. Nepăcătoşenia noastră nu e decât Voia lui Dumnezeu. În clipa aceasta, vrerea noastră e una cu a Lui.

Lecţia 181 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

Voi sta liniştit o clipă şi voi merge acasă

Voi sta liniştit o clipă şi voi merge acasă

Nu eşti acasă în lumea aceasta în care pari să trăieşti. Undeva în mintea ta ştii că asta e adevărat. Te tot bântuie amintirea locului de acasă, ca şi când ar exista un loc care te cheamă să revii, deşi nu recunoşti nici vocea, nici de ce anume îţi aminteşte. Şi totuşi, aici te simţi chiar un străin, venit de undeva total necunoscut. Nimic atât de desluşit să poţi să spui cu certitudine că eşti un exilat aici. Doar un sentiment stăruitor, uneori un mic fior, alteori o slabă amintire, pe care o alungi din răsputeri, dar care îţi va reveni cu siguranţă în minte.

Nu e nimeni care să nu ştie despre ce vorbim. Dar unii încearcă să îşi nesocotească suferinţa prin jocuri cu care se întreţin pentru a-şi ocupa timpul şi a-şi evita tristeţea. Alţii neagă că sunt trişi şi nu îşi recunosc deloc lacrimile. Iar alţii susţin că lucrul de care vorbim e o iluzie şi nu merită să fie considerat decât un vis. Dar cine – cu toată - sinceritatea, fără defensivitate şi fără să se amăgească – ar nega că înţelege cuvintele pe care le rostim?

Vorbim astăzi pentru toţi care cutreieră această lume, căci nicicare nu este acasă. Căutând la nesfârşit în beznă, fiecare umblă la voia întâmplării după ce nu poate să găsească, şi nu realizează ce anume caută. Îşi face o mie de case unde să se simtă ca acasă, dar niciuna nu îi satisface mintea plină de nelinişte. Nu înţelege că clădeşte în zadar. Casa pe care o caută nu şi-o poate face el. Nu există substitut pentru Cer. Tot ce a făcut el vreodată a fost doar iad.

Poate crezi că vrei să regăseşti casa copilăriei. Copilăria trupului tău şi locul în care s-a adăpostit sunt acum o amintire atât de distorsionată, încât nu ai în faţa ta decât imaginea unui trecut ce nu s-a întâmplat. Există însă în tine un Copil Care caută casa Tatălui Său şi ştie că e un străin aici. Copilăria aceasta e veşnică, de o inocenţă care va dăinui de-a pururi. Unde va merge acest Copil este pământ sfânt. Tocmai sfinţenia Lui luminează Cerul şi aduce pe pământ pura reflecţie a luminii de sus, în care pământul şi Cerul sunt un tot unitar.

Tocmai pe acest Copil din tine Îl ştie Tatăl tău de Fiu. Tocmai acest Copil Îşi cunoaşte Tatăl. EI vrea să Se întoarcă acasă atât de profund şi de necontenit, încât vocea Lui te imploră să Îl laşi să Se Îl odihnească un pic. Nu îţi cere decât câteva clipe de răgaz, un interval în care să Se poată întoarce să respire din nou aerul sfânt care umple casa Tatălui Său. Şi tu eşti casa Lui. Şi Se va întoarce. Dar dă-I un pic de timp să fie El, în pacea unde e acasă, odihnindu-Se în linişte şi pace şi iubire.

Acest Copil are nevoie de ocrotirea ta. E departe de casă. E atât de mic, încât pare atât de uşor de uitat pe afară, vocea lui mititică atât de uşor de acoperit, strigătul Lui de ajutor aproape de neauzit printre râcâielile, scrâşniturile şi zăngăniturile lumii. Şi totuşi, El ştie că în tine continuă să îşi aibă locul singura Lui protecţie. Nu Îi vei înşela aşteptările. Va merge acasă, şi tu odată cu El.

Acest Copil este neapărarea ta, puterea ta. Are încredere în tine. A venit pentru că ştia că nu vei da greş. Îţi şopteşte neîncetat de casa Lui. Căci vrea să te ducă înapoi cu El, ca El Însuşi să rămână şi să nu Se mai întoarcă unde nu Îi este locul şi unde trăieşte ca un surghiunit intr-o lume de gânduri străine. Răbdarea Lui nu are limite. Va aştepta până auzi Vocea blândă în tine, chemându-te să Îl laşi să Se ducă în pace, odată cu tine, acolo unde e acasă şi tu aşişderea cu El.

Când vei sta liniştit o clipă, când lumea se va retrage de la tine, când ideile fără valoare vor înceta să aibă valoare în mintea ta neliniştită, vei auzi Vocea Lui. Atât de sfâşietor te strigă, încât nu Îi vei mai rezista. În clipa aceea, te va lua la casa Lui, şi vei sta cu El în linişte deplină, tăcut şi împăcat, dincolo de toate cuvintele, neatins de frică şi îndoială, cu certitudinea sublimă că eşti la casa ta.

Odihneşte-te astăzi cât de des cu El. Căci a fost dispus să devină un Copilaş, ca să poţi învăţa de la El cât de puternic este cel ce vine fără mecanisme de apărare, oferindu-le  numai mesajele iubirii celor care cred că e duşmanul lor. El ţine în mână puternicia Cerului, îi consideră prieteni şi le dă puterea Lui, să vadă că vrea să le fie Prieten. Îi roagă să Îl protejeze, căci casa Lui este departe şi nu vrea să se întoarcă acolo singur.

Cristos renaşte ca mic Copilaş de fiecare dată câte un hoinar care vrea să plece de acasă. Căci trebiue să înveţe că vrea să protejeze doar acest Copil, Care vine fără apărare şi Care e protejat prin lipsa Lui de apărare. Mergi cu El acasă din când în când astăzi. Eşti tot de străin aici ca El.

Fă-ţi timp astăzi să îţi laşi deoparte scutul care nu foloseşte la nimic, şi să pui jos sabia şi lancea pe care le-ai ridicat împotriva unui duşman inexistent. Cristos te-a numit frate şi prieten. Şi a venit chiar să îţi ceară ajutorul să Îl laşi să meargă acasă azi, întregit şi pe de-a-ntregul. A venit cum vine un copilaş care trebuie să implore ocrotirea şi iubirea tatălui său. El conduce universul, şi totuşi, te roagă neîncetat să te întorci cu El şi să nu îţi mai iei iluziile drept dumnezei. Nu ţi-ai pierdut inocenţa. După asta tânjeşti. Asta e dorinţa inimii tale. Asta e vocea pe care o auzi şi, tot asta, chemarea care nu poate fi tăgăduită. Copilul sfânt rămâne cu tine. Casa Lui este a ta.

Astăzi îţi dă neapărarea Lui, şi o accepţi în schimbul tuturor jucăriilor de luptă pe care le-ai făcut. Şi acum drumul ţi-e deschis, iar călătoria are un final în sfârşit vizibil. Stai liniştit o clipă şi mergi cu El acasa, şi ai pace o vreme.

Lecţia 182 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"