Numele lui Dumnezeu e
moştenirea mea
Trăieşti
prin simboluri. Ai inventat nume pentru tot ce vezi. Fiecare lucru devine o
entitate separată, identificată prin propriul ei nume. Prin asta îl dai afară
din unitate. Prin asta îi desemnezi atribute speciale şi îl distingi de alte
lucruri reliefând spaţiul care îl înconjoară.
Spaţiul
acesta îl pui între toate lucrurile cărora le dai un nume diferit; toate
întâmplările privind locul şi timpul; toate trupurile salutate cu un nume.
Spaţiul acesta pe care îl vezi distingând toate lucrurile între ele e mijlocul
prin care se realizează percepţia lumii. Vezi ceva unde nu e nimic şi,
totodată, nu vezi nimic unde este unitate; un spaţiu între toate lucrurile,
între toate lucrurile şi tine. Aşa consideri că ai dat viaţă în separare. Prin
această dezbinare consideri că te constitui ca unitate care funcţionează cu o
voinţă independentă.
Ce
sunt aceste nume prin care lumea devine o serie de întâmplări distincte, de
lucruri neunificate, de trupuri despărţite, având drept conştiinţe separate
nişte frânturi de minte? Tu le-ai dat aceste nume, înfiinţând percepţia aşa cum
ai dorit să fie. Lucrurile fără nume au primit nume, primind astfel şi
realitate. Căci ce primeşte un nume primeşte şi un înţeles, şi îl vei vedea
apoi ca având un înţeles; o cauză a unui efect adevărat, cu consecinţe care îi
sunt inerente.
Aşa
se face realitatea prin viziune parţială, în contrast deliberat cu adevărul
dat. Duşmanul ei e întregimea. Căci concepe lucruri mărunte şi le vede apoi. Şi
ne-spaţiul, simţul unităţii sau viziunea care vede diferit devin ameninţările
pe care trebuie să le înfrângă, să le contrazică şi să le nege.
Totuşi,
această altă viziune continuă să rămână, pentru minte, o direcţie firească în
care să îşi îndrepte percepţia. E greu să înveţi mintea mii şi mii de nume
străine. Dar tocmai asta crezi că înseamnă a învăţa; unicul obiectiv esenţial
al învăţării prin care are loc comunicarea şi pot fi împărtăşite cu înţeles
concepte.
Aceasta
e suma moştenirii pe care o lasă lumea. Şi cine învaţă să creadă că aşa şi e
acceptă semnele şi simbolurile care afirmă că lumea e reală. Ele tocmai asta şi
reprezintă. Şi nu lasă nicio îndoială că ce-a primit un nume şi există. Poate
fi văzut, după cum s-a prevăzut. Ce neagă veridicitatea lui nu e decât iluzie,
căci el e realitate a ultimă. A-l pune sub semnul întrebării e o nebunie; a-i
accepta prezenţa e dovada sănătătii mintale.
Iată
ce predă lumea. E o fază a învăţării prin care trebuie să treacă toţi cei ce
vin. Dar, cu cât percep mai repede ce stă la baza ei, cât de discutabile sunt
premisele ei, cât de îndoielnice rezultatele, cu atât îi pune mai repede la
îndoială efectele. Învăţarea care se opreşte la ce îţi predă lumea se opreşte
înainte de-a ajunge la semnificaţie.
In
locul ce i se cuvine, ea serveşte doar ca punct de plecare de unde poate începe
un alt mod de-a învăţa, poate fi dobândit un nou mod de-a percepe şi pot fi
retrase, de îndată ce sunt puse la îndoială, toate numele arbitrare pe care le
acordă lumea.
Să
nici nu te gândeşti că tu ai făcut lumea. Iluziile, da! Dar ce e adevărat pe
pământ şi în Cer e mai presus de numirile date de tine. Când îţi chemi un
frate, îi invoci numai trupul. Adevărata lui Identitate ţi-e ascunsă de ceea ce
crezi că este el. Trupul lui răspunde la numele cu care îţi chemi fratele, căci
mintea lui consimte să îşi însuşească numele pe care i l-ai dat. În felul
acesta, unitatea lui e de două ori negată, căci îl percepi separat de tine, iar
el acceptă şi îşi însuşeşte acest nume separat.
Ar
fi chiar ciudat dacă ţi s-ar cere să treci de toate simbolurile lumii,
uitându-le pentru totdeauna, şi să îţi asumi totodată o funcţie didactică. Ai
nevoie să foloseşti un timp simbolurile lumii. Dar nu te lăsa amăgit şi tu de
ele. Ele nu reprezintă absolut nimic şi, în exerciţiile tale, tocmai gândul acesta
te va elibera de ele. Ele devin un simplu mijloc prin care poţi comunica în
moduri pe care lumea le poate înţelege, dar care recunoşti că nu e unitatea în
care poate fi găsită adevărata comunicare.
Ai
nevoie, aşadar, de intervale zilnice în care învăţarea lumii devine o fază
tranzitorie, o închisoare din care ieşi la lumina soarelui şi uiţi de
întuneric. Aici înţelegi Cuvântul, Numele pe care ţi l-a dat Dumnezeu, singura
Identitate pe care o împărtăşesc lucrurile toate, singura adeverire a ce e
adevărat. Şi apoi te întorci în întuneric, nu pentru că îl crezi real, ci doar
ca să îi proclami irealitatea în termeni care au încă înţeles în lumea dominată
de întuneric.
Foloseşte
toate numele şi simbolurile mărunte care delinează lumea întunericului. Dar nu
le accepta ca realitatea ta. Spiritul Sfânt le foloseşte pe toate, dar nu uită:
creaţia are un singur Nume, un singur înţeles şi o singură Sursă, care unifică
în Ea lucrurile toate. Foloseşte toate numele pe care le atribuie lumea acestor
lucruri doar de convenienţă, dar nu uita că ele împărtăşesc Numele lui Dumnezeu
laolaltă cu tine.
Dumnezeu
nu are nume. Şi totuşi, Numele Lui devine lecţia finală că toate lucrurile sunt
un tot unitar şi, cu această lecţie, toată învăţarea se încheie. Toate numele
sunt unificate, tot spaţiul e umplut cu reflecţia adevărului. Fiecare gol e
astupat, iar separarea vindecată. Numele lui Dumnezeu e moştenirea pe care le-a
dat-o El celor care au ales să lase învăţătura lumii să ia locul Cerului. În
exerciţiile noastre, urmărim să ne lăsăm minţile să accepte ce-a dat Dumnezeu
ca răspuns la moştenirea jalnică pe care ai făurit-o tu ca tribut demn de Fiul
pe care îl iubeşte.
Cine
caută să ajungă la înţelesul Numelui lui Dumnezeu nu poate să nu reuşească.
Trăirea trebuie să vină să suplimenteze Cuvântul. Mai întâi însă, trebuie să
accepţi Numele pentru toată realitatea şi să realizezi că numeroasele nume pe
care le-ai dat aspectelor ei au distorsionat ce vezi, dar nu au perturbat
nicidecum adevărul. Un singur Nume aducem în exerciţiile noastre. Un singur
Nume folosim pentru a ne unifica vederea.
Şi,
deşi folosim un alt nume pentru fiecare conştienţă a unui aspect al Fiului lui
Dumnezeu, înţelegem că ele au un singur Nume, dat de El. E Numele pe care Il
folosim în exerciţii. Şi, prin folosirea Lui, toate separările prosteşti care
ne-au ţinut orbi dispar. Şi ni se dă puterea de-a vedea dincolo de ele. Acum
văzul ne e binecuvântat cu binecuvântări pe care le putem da aşa cum le primim.
Tată, Numele nostru e
al Tău. În El suntem uniţi cu toate făpturile, şi cu Tine, Care eşti singurul
lor Creator. Ce am făurit noi şi ce numim cu multe nume diferite nu e decât o
umbră pe care am încercat să o aruncăm peste Propria Ta realitate. Suntem
bucuroşi şi recunoscători că am greşit. Îţi dăm toate erorile noastre, să fim
absolviţi de toate efectele pe care au părut să le aibă greşelile noastre. Şi
acceptăm adevărul pe care îl dai Tu, în locul fiecărei greşeli. Numele Tău ne
este mântuirea şi izbăvirea de ce am făurit noi. Numele Tău ne uneşte în
unitatea care e moştenirea şi pacea noastră. Amin.
LECŢIA anterioară__
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu