"Dacă mă apăr, sunt atacat."

 "Dacă mă apăr, sunt atacat."

Cine s-ar apăra, dacă nu ar crede că a fost atacat, că atacul a fost real şi că propria lui apărare ar putea să-l salveze? Într-aceasta stă absurditatea apărării; ea conferă iluziilor realitate deplină, încercând apoi să le trateze ca fiind reale. Ea adaugă iluziilor alte iluzii, făcând corecţia de două ori mai dificilă.

Tocmai asta faci atunci când încerci să planifici viitorul, să activezi trecutul sau să organizezi prezentul conform dorinţelor tale. Acţionezi pe baza convingerii că trebuie să te protejezi faţă de ceea ce se întâmplă, deoarece întâmplarea trebuie să conţină ceea ce te ameninţă.

Sentimentul ameninţării este o recunoaştere a unei slăbiciuni inerente; reprezintă convingerea că există un pericol care are puterea de a te face să iei cuvenitele măsuri de apărare. Pe această convingere dementă se bazează lumea.

Toate structurile sale, toate gândurile şi îndoielile sale, armamentele grele şi pedepsele sale, definiţiile legale şi codurile sale, etica, conducătorii şi zeii săi toate nu fac altceva decât să perpetueze acest sentiment de ameninţare. Căci nimeni nu umblă prin lume îmbrăcat în armură, decât dacă groaza îi roade inima.

Apărarea este înfricoşătoare. Ea provine din teamă, sporind teama cu fiecare apărare suplimentară. Tu crezi că îţi oferă siguranţă. Dar ea este dovada grăitoare a fricii devenită reală şi a groazei îndreptăţite. Nu ţi se pare straniu că, atunci când îţi elaborezi planurile, îţi îngroşi armura şi îţi întăreşti zăvoarele, nu te opreşti să te întrebi ce anume speri, cum şi împotriva cui?

Să analizăm mai întâi ce anume aperi. Trebuie să fie ceva foarte slab şi uşor de asaltat. Trebuie să fie o pradă uşoară, incapabilă de a se proteja şi, ca atare, având nevoie de apărarea ta. Ce altceva decât trupul este atât de fragil, încât să necesite îngrijire permanentă şi o preocupare alertă şi profundă pentru ai proteja micuţa viaţă. Ce altceva decât trupul se poticneşte şi este incapabil să-i servească Fiului lui Dumnezeu drept gazdă vrednică?

Şi totuşi, nu trupul este cel care se poate teme, nici nu poate fi un lucru de temut. Nu are alte nevoi decât cele pe care tu însuţi i le atribui. Nu are nevoie de structuri complicate de apărare, nici de medicamente care să-i dea sănătate, nu are nevoie de absolut nici o îngrijire sau preocupare. Apără-i viaţa, sau oferă-i daruri spre a-i da frumuseţe, sau ziduri pentru a-i da siguranţă, şi nu faci altceva decât să declari că sălaşul tău este prada timpului hoţoman, supus putrefacţiei şi sortit a se face praf şi pulbere, atât de neocrotit, încât trebuie apărat cu însăşi preţul vieţii tale. Nu este înspăimântătoare această imagine?

Cum poţi fi împăcat cu un astfel de concept despre sălaşul tău? Însă ce altceva a înzestrat trupul cu dreptul de a te sluji în felul acesta decât propria ta credinţă (convingere)? Mintea i-a conferit trupului toate funcţiile pe care le distingi în el, fixându-i valoarea mult peste grămăjoara de pulbere şi apă ce este.

Cine ar mai apăra aşa ceva odată ce şi-a dat seama ce este? Trupul nu are nevoie de nici o apărare. Acest fapt trebuie scos în evidenţă iar şi iar, ori de câte ori l-am repeta, tot nu este suficient. Trupul va fi puternic şi sănătos dacă mintea nu va abuza de el, atribuindu-i nişte roluri pe care nu şi le poate îndeplini, nişte obiective cei depăşesc competenţa şi nişte ţeluri entuziaste pe care nu le poate atinge.

Astfel de încercări ridicole, dar profund preţuite, reprezintă sursele numeroaselor atacuri nebuneşti pe care le întreprinzi asupra sa. Căci trupul pare să-ţi înşele aşteptările, nevoile, valorile şi visele.

Acel "sine" care are nevoie de protecţie nu este real. Trupul, lipsit de valoare şi departe de a merita cea mai mică apărare, trebuie perceput doar ca fiind complet aparte de tine, ca să devină astfel un instrument sănătos şi serviabil, prin care mintea poate opera până când el încetează de a mai avea vreo utilitate.

Cine ar mai vrea să-l păstreze, odată ce el nu mai este de folos? Apără trupul şi ţi-ai atacat mintea. Căci ai văzut astfel în ea toate defectele, slăbiciunile, limitele şi lipsurile de care crezi că trebuie salvat trupul. Nu vei vedea mintea ca fiind separată de condiţii corporale. Şi vei descărca asupra corpului toată durerea ce provine din concepţia că mintea ar fi limitată şi fragilă, aparte de alte minţi şi separată de Sursa ei.

Iată gândurile care au nevoie de vindecare, iar odată ce acestea au fost corectate şi înlocuite cu adevărul, trupul va răspunde manifestând sănătate. Adevărul este singura apărare reală a trupului. Dar, oare, la adevăr recurgi pentru aţi apăra trupul?

Tipul de protecţie pe care i-l oferi nu-i este de nici un folos, ba chiar îţi mai şi sporeşte strâmtoarea minţii. Şi nu numai că nu vindeci, ci risipeşti orice speranţă de vindecare, deoarece omiţi să-ţi dai seama unde anume trebuie că se află speranţa, dacă este ca ea să fie întemeiată.

O minte vindecată nu face planuri. Ea duce la îndeplinire planuri pe care le recepţionează, dând ascultare Înţelepciunii care nu este propria ei înţelepciune. Ea aşteaptă până ce a fost instruită în privinţa celor ce le are de făcut, iar apoi purcede la fapte. Nu se bizuie pe sine decât în ceea ce priveşte perfecta ei competenţă de a îndeplini planurile care i-au fost încredinţate. Este senină în certitudinea că obstacolele nu-i pot împiedica mersul înainte spre realizarea oricărui ţel care serveşte planul, mai mare, stabilit pentru binele fiecăruia.

O minte vindecată este despovărată de credinţa că trebuie să plănuiască, căci ea nu poate şti care este rezolvarea optimă, care sunt mijloacele de realizare şi nici cum să recunoască problema pentru rezolvarea căreia a fost întocmit planul. Până când nu recunoaşte toate acestea, mintea nu face decât să uzeze de trup în plănuirile sale.

Dar atunci când le-a acceptat ca fiind adevărate, este vindecată şi nu se mai cramponează de corp. Înrobirea trupului cuprins în planurile pe care mintea nevindecată le întocmeşte pentru a se salva pe sine nu duce decât la îmbolnăvirea sa. El nu este liber să constituie unealta ajutătoare a unui plan care transcende cu mult propria-i protecţie şi care, pentru o vreme, îi solicită serviciile. În această capacitate, sănătatea îi este asigurată. Căci tot ceea ce întrebuinţează mintea pentru îndeplinirea a ceea ce-şi propune va funcţiona fără cusur, cu tăria care i-a fost dăruită şi care nu poate da greş.

Poate că nu este uşor să percepi planurile autoiniţiate ca nefiind altceva decât nişte strategii de apărare, conform scopului pe care fiecare dintre ele a fost făcut să-l realizeze. Ele sunt mijloacele prin care o minte înfricoşată încearcă să întreprindă propria-i protecţie, în detrimentul adevărului. Aceasta se poate recunoaşte cu uşurinţă în anumite forme pe care le iau aceste autoamăgiri, în care negarea realităţii este cât se poate de vădită. Cu toate acestea, nu se întâmplă prea des ca plănuirea să fie recunoscută ca fiind o strategie de apărare.

Mintea angajată în a face planuri pentru sine este ocupată să ţină sub control întâmplări viitoare. Ea nu crede că va avea de toate, decât dacă îşi face singură provizii. Timpul devine un factor al cărui centru de greutate este deplasat undeva în viitor, pentru a fi controlat prin intermediul învăţării şi a experienţei obţinute din întâmplări trecute şi credinţe anterioare. Prezentul este trecut cu vederea, căci se bazează pe ideea că trecutul a constituit o sursă suficientă de învăţături pentru ca mintea să-şi poată trasa propria ei desfăşurare în viitor.

Mintea care plănuieşte nu îngăduie, aşadar, să intervină vreo schimbare. Ceea ce a învăţat înainte devine baza ţelurilor sale viitoare. Experienţa ei din trecut determină alegerea a ceea ce se va întâmpla. Ea nu-şi dă seama că aici şi acum se află tot ce are nevoie pentru a garanta un viitor cu totul diferit de trecut, fără nici o continuitate a ideilor vechi şi a credinţelor bolnave.

Anticiparea nu joacă nici un rol, căci încrederea prezentă arată calea. Atitudinile defensive sunt planurile pe care le făureşti pentru a ataca adevărul. Ţinta lor este să selecteze ceea ce aprobi, şi să ignore ceea ce consideri a fi incompatibil cu convingerile privind propria-ţi realitate. Iar ceea ce rămâne este într-adevăr lipsit de sens. Căci tocmai realitatea ta este "ameninţarea" pe care strategiile tale defensive vor s-o atace, să o camufleze, să o despice şi să o răstignească. Câte nu ai putea accepta, dacă ai şti că tot ce se întâmplă, toate evenimentele, trecute, prezente şi viitoare sunt plănuite cu blândeţe de Cel Unic, al Cărui singur sunt scop este binele tău?

Poate că l-ai înţeles greşit planul, căci El nu ţi-ar oferi niciodată durerea. Însă atitudinile tale defensive nu te-ai lăsat să vezi cum este binecuvântarea sa iubitoare străluceşte la fiecare pas pe care l-ai făcut vreodată. În timp ce făceai planuri pentru moarte, El te-a condus cu gingăşie către viaţa eternă.

Încrederea ta prezentă în El este acea apărare care promite un viitor netulburat, fără nici o umbră de mâhnire, cu o bucurie care sporeşte neîncetat, pe măsură ce această viaţă devine o clipă sfântă, aşezată în timp, dar râvnind numai nemurire. Nu lăsa alte apărări, decât încrederea ta prezentă, să-ţi traseze viitorul, şi viaţa aceasta devine o întâlnire cu adevărul plină de semnificaţie, pe care doar strategiile tale defensive vor să-l ascundă.

Lipsit de sistemele tale de apărare, devii o lumină pe care Cerul, plin de recunoştinţă, o recunoaşte ca aparţinându-i. Şi te va conduce pe căi ce ţi-au fost hărăzite întru fericirea ta conform străvechiului plan, început atunci când s-a născut timpul. Cei care te urmează îşi vor împreuna lumina cu a ta, ce va spori până când lumea va radia de bucurie. Iar fraţii noştri îşi vor abandona stânjenitoarele sisteme de apărare, care nu le-au adus nimic şi nu putea decât să înspăimânte.

Astăzi vom anticipa acel timp cu o încredere prezentă, căci aceasta face parte din ceea ce a fost plănuit între noi. Vom fi încredinţaţi că toate cele de care avem nevoie ne sunt date, pentru a realiza acest deziderat. Nu facem planuri referitoare la posibilităţile de împlinire, ci ne dăm seama că lipsa noastră de apărare este tot ce ne trebuie, pentru ca adevărul să răsară cu certitudine în minţile noastre.

De două ori pe zi, timp de cincisprezece minute, ne vom odihni de plănuiri lipsite de sens şi de orice gând care împiedică adevărul să pătrundă în minţile noastre. Astăzi, vom dobândi în loc să facem planuri, astfel încât să putem dărui în loc să organizăm.

Şi nouă ni se dăruieşte cu adevărat, atunci când spunem: "Dacă mă apăr, sunt atacat. Dar în neapărarea mea voi fi puternic, şi voi afla ceea ce ascund apărările mele."

Nimic altceva. Dacă sunt planuri de făcut, ţi se va spune despre ele. S-ar putea ca ele să nu fie planurile pe care le credeai necesare, şi nici chiar răspunsurile la problemele cu care credeai că eşti confruntat. Ele sunt însă răspunsuri la un alt fel de întrebare, care deocamdată, rămâne fără răspuns dar în aşteptarea răspunsului până ce, în cele din urmă, primeşti Răspunsul.

Toate sistemele tale defensive au avut ca obiectiv să nu primeşti ce vei primi astăzi. În lumina şi bucuria încrederii neîndoite te vei întreba, cu mirare, de ce oare ai crezut vreodată că trebuie să fii apărat de izbăvire. Cerul nu cere nimic. Iadul este cel care ridică extravagante pretenţii la sacrificiu.

Astăzi nu renunţi la nimic în aceste momente când, neapărat, te prezinţi Creatorului tău aşa cum eşti cu adevărat. El te-a ţinut minte.

Astăzi, la rândul nostru, ne vom aminti de El. Căci aceasta este Vremea Paştelui în procesul tău de mântuire. Învii din nou ceea ce a fost o moarte şi părelnică deznădejde. Acum a renăscut în tine lumina speranţei, fiindcă acum te apropii fără de apărare ca să-ţi afli rolul în planul lui Dumnezeu.

Ce planuri mărunte sau credinţe magice mai pot avea oare vreo valoare, atunci când ţi-ai primit funcţia de la Vocea lui Dumnezeu Însuşi? Nu încerca să modelezi această zi după cum ţi se pare că ţi-ar fi de cel mai mare folos. Căci nu îţi poţi imagina toată fericirea care te ajunge atunci când nu plănuieşti nimic.

Află astăzi. Şi toată lumea va face acest pas uriaş, sărbătorind Paştele tău împreună cu tine. De-a lungul zilei, pe măsură ce apar mici nebunii ca să-ţi imobilizeze sistemele defensive, ispitindu-te să urzeşti planuri, adu-ţi aminte că astăzi este o zi de învăţământ special, şi afirmă următoarele:

"Acesta este Paştele meu. Îl voi păstra cu sfinţenie. Nu mă voi apăra, căci Fiul lui Dumnezeu nu are nevoie de apărare împotriva adevărului realităţii sale."

Lecţia 135 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

"Fie să percep iertarea aşa cum este ea."

"Fie să percep iertarea aşa cum este ea."

Să recapitulăm astăzi semnificaţia verbului "a ierta", fiind foarte uşor de distorsionat şi perceput ca ceva ce implică o nedreaptă renunţare la o mânie îndreptăţită, un dar nejustificat şi nemeritat, şi o negare completă a adevărului.

Dintr-o astfel de perspectivă, iertarea nu poate să nu fie văzută ca o prostie extravagantă, iar acest curs să pară a lăsa mântuirea la cheremul unei toane. Această perspectivă distorsionată a ceea ce înseamnă iertare se corectează uşor, dacă poţi accepta faptul că scuzele nu se cer pentru a ceva adevărat.

Iertarea trebuie să se mărginească la ceea ce este fals. Este irelevantă faţă de orice în afară de iluzii. Adevărul este creaţia lui Dumnezeu, iar a scuza aceasta este lipsit de sens.

Tot adevărul Îi aparţine, Îi reflectă legile, Îi radiază Iubirea. Oare acestea au nevoie de scuze?

Cum ai putea ierta neprihănirea şi milostenia veşnică? Dificultatea cea mai mare pe care o întâmpini faţă de aplicarea de către tine a iertării veritabile se datorează faptului că încă mai crezi că trebuie să ierţi adevărul, şi nu iluziile.

Crezi că a scuza reprezintă o încercare deşartă de ignorare a ceea ce se află acolo, de a trece cu vederea adevărul, într-un efort neîntemeiat de a te amăgi singur, conferind realitate unei iluzii.

Acest punct de vedere distorsionat nu face decât să reflecte influenţa pe care o mai are încă ideea păcatului asupra minţii tale, reflectând imaginea pe care o ai despre tine însuţi.

Deoarece eşti de părere că păcatele tale sunt adevărate, ai impresia că a scuza înseamnă amăgire. Căci este imposibil să te gândeşti la păcat ca fiind adevărat, şi să nu crezi că iertarea este o minciună.

Astfel, iertarea realmente nu este altceva decât un păcat, ca toate celelalte. Ea afirmă că adevărul este fals, zâmbindu-le celor corupţi ca şi cum ar fi la fel de neprihăniţi ca iarba, la fel dacă imaculaţi ca zăpada. Se înşeală în privinţa a ceea ce crede că poate înfăptui.

Consideră corect ceea ce este evident greşit, şi ia scârboşenia ca pe ceva bun. Dintr-un asemenea punct de vedere, scuza nu este o scăpare. Este un semn în plus că păcatul este de neiertat, putând, cel mult, să fie ascuns, negat sau altfel denumit, căci a scuza este trădare faţă de adevăr.

Vina nu poate fi iertată. Dacă păcătuieşti, vina ta este atotdăinuitoare. Cei iertaţi dintr-un punct de vedere din care păcatele lor sunt reale, sunt batjocoriţi ca vai de ei şi de două ori condamnaţi: odată de ei înşişi, pentru ceea ce consideră că au făcut, şi încă o dată de către cei care îi scuză.

Tocmai realitatea păcatului face ca iertarea să fie naturală şi pe de-a-ntregul sănătoasă, o profundă uşurare pentru cei care o oferă, o tăcută binecuvântare acolo unde este primită.

Iertarea nu încurajează iluziile, ci le adună graţios, cu un râset uşor, aşternându-le cu blândeţe la picioarele adevărului. Iar acolo ele dispar cu totul.

Iertarea este singurul lucru care reprezintă adevărul în toiul iluziilor lumii. Ea îşi dă seama de nimicnicia lor, privind de-a dreptul (neabătută) prin miile de forme în care acestea ar putea apare.

Ea priveşte păcatele, dar nu se lasă amăgită. Nu ia în seamă ţipetele autoacuzatoare ale păcătoşilor înnebuniţi de vinovăţie.

Se uită la ei cu ochi liniştiţi, spunându-le doar atât:

"Frate ale meu, ceea ce crezi nu este adevărul."

Tăria iertării constă în onestitatea ei, care este atât de incoruptibilă încât vede iluziile ca iluzii, şi nu ca fiind adevărul. Tocmai de aceea, în faţa minciunilor, ea devine cea care dezamăgeşte; marele restaurator al simplului adevăr.

Prin capacitatea sa de a trece cu vederea ceea ce nu se află acolo, ea deschide drumul către adevăr, drum ce a fost blocat de către visele vinovăţiei. Acum eşti liber să urmezi calea care ţi-o deschide adevărata ta iertare. Căci dacă un singur frate a primit acest dar de la tine, uşa este deschisă şi pentru tine.

Există un mod foarte simplu de a găsi uşa către adevărata iertare şi de a o percepe ca fiind larg deschisă, în semn de bun venit. Dacă te simţi ispitit să acuzi pe cineva de vreun păcat, indiferent sub ce formă, nu-i permite minţii să stăruie asupra a ceea ce crezi că a făcut acea persoană, căci înseamnă să te amăgeşti singur.

Întreabă-te, în schimb:

"M-aş acuza eu oare de acest lucru?"

Astfel vei vedea alternativele între care ai de ales, în termeni care dau sens alegerii şi îţi păstrează mintea liberă de vinovăţie şi durere, precum Dumnezeu Însuşi a rânduit-o să fie, după cum este ea într-adevăr.

Numai minciunile vor condamna. Într-adevăr, inocenţa este singurul lucru care există. Iertarea se aşează între iluzii şi adevăr, între lumea pe care o vezi şi cea care se află dincolo de ea; între iadul vinovăţiei şi poarta Cerului.

Peste această punte, la fel de puternică precum Iubirea care şi-a întins binecuvântările peste ea, toate visele despre rău, ură şi atac sunt tăcut aduse în faţa adevărului.

Ele nu sunt reţinute ca să intensifice, să intimideze şi să îngrozească pe nesăbuitul visător care crede în ele. El a fost deja trezit, cu blândeţe, din visul său, prin înţelegerea faptului că ceea ce i s-a părut că vede nu a existat niciodată iar acum el nu mai poate gândi că i s-a refuzat orice posibilitate de scăpare.

Nu trebuie să lupte pentru a-şi afla mântuirea. Nu trebuie să ucidă balaurii de care se credea urmărit. Şi nici nu trebuie să înalţe groasele ziduri de piatră şi uşile de fier despre care credea că îl vor pune în siguranţă.

El acum poate să-şi îndepărteze armura greoaie şi inutilă, făurită pentru ai lega mintea cu lanţul fricii şi suferinţei. Pasul îi este uşor şi, de cum se aşterne la drum, o stea rămâne în urma sa, pentru a arăta calea celor cel urmează.

Iertarea trebuie exersată, căci lumea nu îi poate percepe sensul, şi nici nu poate pune la dispoziţie o călăuză care să-ţi demonstreze eficienţa ei benefică. Nu există în toată lumea vreun gând care să conducă măcar la o cât de mică înţelegerea legilor pe care le urmează, nici a Gândului pe care-l reflectă.

Iertarea este la fel de străină de această lume precum este propria ta realitate. Totuşi, ea împreunează mintea cu realitatea din tine. Astăzi exersăm adevărata iertare, pentru ca vremea împreunării să nu mai fie amânată. Căci vrem să ne întâlnim cu realitatea noastră în libertate şi pace.

Exersarea se preschimbă în paşii ce luminează calea pentru fraţii noştri, care ne vor urma către realitatea pe care o împărtăşim cu ei. Pentru ca să se înfăptuiască aceasta, haideţi să dedicăm câte un sfert de oră, de două ori pe zi, pe care să-l petrecem alături de Îndrumătorul Care înţelege sensul iertării, şi Care ne-a fost trimis spre a ni-l revela.

Să-L rugăm aşadar:

"Fă-mă să percep iertarea aşa cum este ea."

Apoi alege un frate, conform îndrumării pe care El ţi-o va da, şi cataloghează-i "păcatele", pe măsură ce îţi vin în minte, unul câte unul. Să nu zăboveşti asupra nici unuia dintre ele, ci realizează că îi foloseşti "ofensele" numai şi numai pentru a salva lumea de toate ideile păcătuirii.

Consideră, pe scurt, tot ce ai gândit rău despre el şi, de fiecare dată, întreabă-te:

"M-aş condamna eu oare pentru toate acestea?"

Îngăduie-i să fie eliberat de toate gândurile pe care le-ai nutrit referitor la păcatul din el. Acum tu eşti pregătit pentru libertate. Dacă până acum ai exersat cu bunăvoinţă şi onestitate, vei începe să conştientizezi o senzaţie de înălţare, o uşurare a greutăţii ce o simţeai de-a lungul pieptului, un cert şi profund sentiment de uşurare.

Timpul ce a mai rămas trebuie consacrat resimţirii sentimentului de eliberare de toate lanţurile împovărătoare cu care ai încercat să-l încătuşezi pe fratele tău, dar pe care le-ai aruncat asupra ta însăţi.

Iertarea trebuie practicată de-a lungul întregii zile, căci vor fi încă multe ocazii când îi vei uita sensul şi te vei ataca pe tine însuţi. Dacă se întâmplă asta, îngăduie-i minţii tale să nu se lase păcălită de această iluzie, spunând în sinea ta: "Fie să percep iertarea aşa cum este ea. M-aş acuza oare de acest lucru? Nu mă voi încătuşa singur."

Orice ai face, adu-ţi aminte:

"Nimeni nu este răstignit de unul singur, tot aşa cum nimeni nu poate pătrunde Cerul de unul singur."

Lecţia 134 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

"Nu voi preţui ceea ce este lipsit de valoare. Căci ceea ce este valoros îmi aparţine."

"Nu voi preţui ceea ce este lipsit de valoare."

Câteodată, în procesul de instruire, mai ales după ce s-a trecut de faza ce pare teoretică şi foarte departe de ceea ce studentul a asimilat deja, este de folos ca el să fie readus la preocupări de ordin practic.

Asta vom face astăzi.

Nu vom vorbi de idei măreţe, ce cuprind lumea întreagă, ci ne vom opri asupra unor beneficii care ţi se cuvin. Nu ceri prea mult de la viaţă, ci mult prea puţin. Atunci când îţi laşi mintea atrasă de preocupări trupeşti, de lucruri pe care le cumperi, de poziţia ta socială, tu cauţi de fapt, amărăciunea şi nu fericirea.

Acest curs nu încearcă să ţii puţinul pe care îl ai. Nu încearcă să substituie nişte idei utopice unor satisfacţii pe care le conţine lumea. În lume nu există satisfacţii.

Vom alcătui astăzi o listă a criteriilor pe baza cărora să testezi toate lucrurile care crezi că le vrei. Dacă nu îndeplinesc aceste cerinţe sănătoase, ele nu merită să fie dorite de fel, căci nu fac altceva decât să ia locul acelor lucruri care oferă mai mult.

Nu poţi stabili tu însuţi legile care guvernează alegerea, precum nu poţi stabili nici alternativele între care ai de ales.

De ales, poţi să alegi; chit că trebuie să o faci. Dar este înţelept să alegi atât legile pe care le pui în mişcare atunci când alegi, cât şi alternativele care-ţi sunt oferite.

Am subliniat deja că nu sunt decât două alternative, oricât de multe ar părea să existe. Gama alegerilor este fixată, acest lucru nu-l putem schimba. Ar fi cât se poate de negeneros faţă de tine însuţi ca numărul alternativelor să fie nelimitat şi astfel să-ţi amâni alegerea finală până ce nu le vei fi luat în considerare pe toate în desfăşurarea timpului, în loc să fii adus, atât de limpede, în punctul unde nu există decât o singură alegere ce trebuie făcută.

O altă lege plină de bunăvoinţă, în relaţie directă cu cele de mai sus, este cea care spune că nu există nici un compromis cu privire la ceea ce trebuie să-ţi aducă alegerea pe care o faci. Ea nu îţi poate dărui doar un pic, căci aici nu există jumătăţi de măsură.

Fiecare alegere pe care o faci îţi aduce totul, sau nimic. De acea, dacă înveţi testele cu autorul cărora poţi distinge totul, vei face alegerea cea bună. Mai întâi, dacă alegi un lucru care nu va dăinui pentru totdeauna, ceea ce alegi este lipsit de valoare. O valoare temporară este totuna cu lipsa oricărei valori.

Timpul nu poate şterge o valoare care este reală. Cele ce dispar nu au existat niciodată, şi nu au nimic de oferit celui care le alege. El este amăgit de nimicul ce se prezintă într-o formă oarecare după cum consideră el îi place. Apoi, dacă vei alege să iei un lucru de la altcineva, cu nimic te vei alege. Aceasta deoarece, dacă îţi negi tot timpul dreptul de a avea totul, ţie însuţi ţi-ai negat acest drept.

Nu vei recunoaşte, prin urmare, lucrurile pe care le ai cu adevărat, negându-le existenţa. Cine caută să priveze pe altcineva de vreun lucru, a fost amăgit de iluzia că pierderea poate oferi un câştig.

Dar pierderea tot pierdere trebuie că oferă, nimic altceva. Următoarea apreciere este cea pe care se bazează celelalte. De ce alegerea pe care o faci prezintă valoare pentru tine? Ce îţi atrage mintea către ea? Cărui scop serveşte? Aici poţi fi amăgit cel mai uşor. Căci Egoul omite să recunoască ceea ce doreşte.

Nici măcar nu spune adevărul aşa cum îl percepe, pentru că trebuie să păstreze haloul, pe care îl foloseşte pentru a-şi proteja obiectivele împotriva coclelii şi ruginii, ca să vezi cât de "inocent" este el. Dar camuflajul său este doar o poleială subţire, ce nu îi poate amăgi decât pe aceia care se complac în a fi amăgiţi.

Obiectivele egoului sunt evidente oricui îşi dă interesul să le examineze. Aici amăgirea este dublată, căci cel amăgit nu-şi va da seama că, pur şi simplu, nu a câştigat nimic. Ba mai mult, va crede că a servit obiectivelor ascunse ale egoului. Şi totuşi, cu toate că încearcă să păstreze haloul egoului nealterat în câmpul său vizual, nu poate să nu-i perceapă marginile coclite şi miezul ruginit.

Greşelile sale lipsite de consecinţe îi apar drept păcate, fiindcă priveşte cocleala ca aparţinându-i şi rugina ca fiind un semn al unei adânci nevrednicii dinăuntrul său.

Cel care doreşte să mai păstreze obiectivele egoului şi să le slujească ca fiind propriile sale ţeluri nu face nicidecum greşeli, după cum declară dictatele ghidului său.

Acest ghid propovăduieşte că este o eroare să crezi că păcatele sunt doar nişte greşeli, căci cine ar suferi pentru păcatele sale dacă ar fi aşa? Şi astfel ajungem la criteriul de alegere care este cel mai greu de crezut, întrucât caracterul său vădit este înăbuşit de multe straturi de obscuritate.

Dacă simţi cea mai mică urmă de vinovăţie în privinţa alegerii tale, ai permis obiectivelor egoului să se amestece cu alternativele reale. Şi astfel nu îţi dai seama că ele nu sunt decât două, iar alternativa pe care crezi că ai ales-o pare înfricoşătoare şi prea periculoasă pentru a fi deşertăciunea care este de fapt.

Toate lucrurile sunt ori valoroase, ori lipsite de valoare, demne sau nu de a fi căutate, absolut de dorit sau nedemne de nici cel mai mic efort pentru a fi obţinute. Tocmai de aceea este uşoară alegerea.

Complexitatea nu este altceva decât o perdea de fum, care ascunde simplul fapt că nici o decizie nu poate fi dificilă. Ce câştigi învăţând toate acestea? Câştigi mult mai mult decât doar putinţa de a lege cu lejeritate şi fără durere.

Cerul însuşi este dobândit cu mâinile goale şi cu minţile deschise, venind fără a poseda ceva, pentru a găsi totul, revendicându-i aparenţa. Astăzi vom încerca să atingem această stare, lăsând la o parte amăgirea de sine, şi având bunăvoinţa onestă de a preţui numai ceea ce este într-adevăr valoros şi real.

Cele două perioade de exersare extinse, a câte cincisprezece minute fiecare, vor începe cu următoarele: "Nu voi preţui ceea ce este lipsit de valoare, doar ceea ce are valoare caut, căci numai aceasta doresc să găsesc."

Primeşte înapoi ceea ce îl aşteaptă pe oricine ajunge, nestânjenit, la Poarta Cerului, care se deschide larg la sosirea sa. Dacă cumva ai început să aduni nişte poveri inutile, sau dacă crezi că te confrunţi cu nişte decizii dificile, răspunde de îndată cu acest simplu gând:

"Nu voi preţui ceea ce este lipsit de valoare.

Căci ceea ce este valoros îmi aparţine."

Lecţia 133 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

"Dezleg lumea de tot ceea ce am crezut despre ea."

"Dezleg lumea de tot ceea ce am crezut despre ea."

Ce altceva ţine lumea în lanţuri, decât credinţele (convingerile) tale? Şi ce altceva poate salva lumea decât Sinele tău? Credinţa este într-adevăr plină de putere.

Gândurile pe care le nutreşti sunt cu adevărat pline de putere, iar iluziile sunt la fel de viguroase în efectele lor ca şi adevărul. Un nebun crede că lumea pe care o vede este reală, şi nu o pune la îndoială. Nici nu poate fi făcut să pună la îndoială efectul gândurilor sale. De-abia atunci când sursa lor este pusă sub semnul întrebării, încolţeşte în el, în sfârşit, speranţa libertăţii.

Cu toate acestea, mântuirea se dobândeşte uşor, căci oricine este liber să-şi preschimbe mintea, schimbându-i-se, drept urmare, toate gândurile. Acum sursa gândirii este alta, căci aţi preschimba mintea înseamnă că ai schimbat sursa tuturor ideilor pe care le gândeşti, pe care le-ai gândit vreodată sau pe care le vei mai gândi.

Eliberezi trecutul de ceea ce a gândit înainte. Eliberezi viitorul de toate imboldurile străvechi de a căuta ceea ce nu vrei să găseşti. Prezentul rămâne acum singurul timp. Aici, în prezent, lumea este pusă în libertate. Fiindcă, pe măsură ce şi trecutul să se risipească şi izbăveşti viitorul de temerile tale ancestrale, găseşti scăparea şi o dăruieşti lumii.

Ai înrobit lumea cu toate temerile, îndoielile şi suferinţele tale, cu durerea şi lacrimile tale: şi toată mâhnirea ta o apasă şi o ţine în captivitatea credinţelor tale. Moartea o loveşte pretutindeni, pentru că în mintea ta nutreşti amarnicele gânduri ale morţii.

Lumea nu este nimic în sine. Mintea ta trebuie să-i confere semnificaţie şi rost. Iar ceea ce vezi în ea sunt propriile tale dorinţe transpuse în faptă, astfel încât să te poţi uita la ele şi să le consideri reale.

Poate crezi că nu ai plăsmuit lumea, ci ai venit fără tragere de inimă în toiul celor gata făcute, într-o lume care nu era tocmai în aşteptarea gândurilor tale spre ai conferi o semnificaţie.

Adevărul este că ai găsit exact ceea ce te aşteptai să vezi atunci când ai venit. Nu există lume aparte de ceea ce doreşti, iar într-aceasta stă izbăvirea ta finală. Preschimbă-ţi doar mintea în privinţa a ceea ce vrei să vezi, şi toată lumea trebuie să se schimbe în consecinţă.

Ideile nu-şi părăsesc sursa. Acest motiv central este enunţat deseori în text, şi trebuie avut în vedere, dacă e să înţelegi lecţia de astăzi. Nu trufia e cea care îţi spune că tu eşti cel care ai plăsmuit lumea pe care o vezi, şi că ea se schimbă odată ce-ţi preschimbi mintea. Dar trufia este cea care susţine că ai venit într-o lume cu totul separată de tine, insensibilă la ceea ce gândeşti şi cu totul aparte de ceea ce ai putea crede despre ea.

Lumea nu există! Acesta este gândul central pe care încearcă cursul să-l propovăduiască. Nu oricine este gata să-l accepte, şi fiecare trebuie să înainteze atât cât se poate lăsa condus de-a lungul cărării către adevăr.

El se va întoarce şi va înainta şi mai mult, sau poate se va retrage o vreme pentru a se reîntoarce din nou.

Vindecarea, însă, este darul celor care sunt pregătiţi să înveţe că lumea nu există, şi care pot accepta lecţia acum. Faptul că ei sunt pregătiţi va face ca lecţia să le parvină într-o formă pe care o pot înţelege şi recunoaşte. Unii o văd deodată în pragul morţii şi învie, pentru a o propovădui.

Alţii o găsesc într-o experienţă ce nu este din această lume, demonstrându-le că lume nu există, deoarece ceea ce ei contemplă trebuie că este adevărul, şi totuşi contrazice vădit lumea.

Iar alţii o vor găsi în acest curs şi în exerciţiile pe care le facem astăzi. Ideea de astăzi este adevărată, deoarece lumea nu există. Iar dacă e într-adevăr propria ta imaginaţie, atunci poţi să o dezlegi de tot ce i-a crezut despre ea, preschimbând, pur şi simplu, toate gândurile care i-au dat aceste aparenţe.

Cei bolnavi sunt vindecaţi pe măsură ce abandonezi toate gândurile legate de boală, şi cei morţi învie atunci când laşi gândurile vieţii să înlocuiască toate gândurile de moarte pe care le-ai nutrit vreodată.

Acum trebuie să dăm din nou greutate unei lecţii repetată odată, cu ceva timp în urmă, întrucât conţine fundamentul solid pentru ideea de astăzi.

Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu. Nu există nici un loc unde poţi suferi, nici vreun timp care poate aduce schimbări condiţiei tale eterne. Cum poate să existe o lume a timpului şi spaţiului, dacă rămâi aşa cum te-a creat Dumnezeu?

Ce altceva este lecţia da astăzi decât un alt mod de a spune că aţi cunoaşte Sinele mântuirea lumii? A elibera lumea de orice fel de chin nu este altceva decât aţi preschimba mintea (a te răzgândi) în ceea ce te priveşte.

Nu există lume aparte de ideile tale, deoarece ideile nu-şi părăsesc sursa, iar tu susţii lumea dinăuntrul minţii tale, prin intermediul gândului. Dar dacă eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu, nu poţi gândi aparte de El, şi nici nu poţi face ceea ce nu împărtăşeşte nevremelnicia Şi Iubirea Sa.

Sunt acestea inerente lumii pe care o vezi? Creează asemenea Lui? Dacă nu, ea nu este reală, şi nu poate fi la fel. Dacă trăieşti real, lumea pe care o vezi e falsă, căci creaţia lui Dumnezeu este neasemenea lumii, în toate privinţele. Şi cum prin gândul Său ai fost creat, tot astfel gândurile tale unde plăsmuit lumea şi trebuie s-o elibereze, ca să poţi cunoaşte Gândurile pe care le împărtăşeşti cu Dumnezeu.

Izbăveşte lumea! Creaţiile tale adevărate stau în aşteptarea acestei izbăviri, pentru aţi conferi etenitatea; nu o paternitate a iluziilor, ci în adevăr, ca Dumnezeu.

Dumnezeu Îşi împărtăşeşte Paternitatea cu tine, care eşti Fiul Său, căci El nu face o distincţie între ceea ce este El Însuşi şi ceea ce tot El Însuşi este. Ce El creează nu este aparte de El, şi nicăieri Tatăl nu se termină, pentru ca fiul său încearcă să fie ceva aparte de El.

Lumea nu există, ea fiind un gând aparte de Dumnezeu, făcută să-l separe pe Tatăl şi pe fiu şi să smulgă o parte din Însuşi Dumnezeu, distrugându-I astfel Întregimea.

Poate fi reală o lume ce se naşte din această idee?

Unde se poate ea găsi?

Neagă iluziile, dar acceptă adevărul. Neagă că eşti o umbră aşternută peste puţină vreme asupra unei lumi muribunde. Izbăveşte-ţi mintea, şi vei privi o lume izbăvită.

Astăzi, scopul nostru este de a elibera lumea de toate părerile deşarte pe care le-am avut vreodată despre ea şi despre toate lucrurile vii pe care le vedem în ea. Ele nu au cum să se afle acolo. Tot atât de puţin ca şi noi. Căci suntem în sălaşul pe care Tatăl la pregătit atât pentru noi, dimpreună cu ele. Iar noi, care suntem aşa cum El ne-a creat, vom dezlega în această zi lumea de fiecare dintre iluziile noastre, ca să putem fi liberi.

Începe fiecare din cele două perioade a câte cincisprezece minute de exersare de astăzi, cu următoarele:

"Eu, cel care rămân aşa cum m-a creat Dumnezeu vreau să dezleg lumea de tot ce mi s-a părut că ar fi ea. Căci eu sunt real tocmai fiindcă lumea nu este reală, şi vreau să-mi cunosc propria realitate."

Apoi, pur şi simplu, găseşte-ţi odihna, alert dar neîncordat, şi îngăduie ca mintea să-ţi fie preschimbată, astfel încât lumea să fie eliberată împreună cu tine. Nu este necesar să-ţi dai seama că, pe măsură ce emiţi aceste gânduri de binecuvântare a lumii, vindecarea îi ajunge pe mulţi fraţi din colţurile cele mai îndepărtate ale ei, cât şi pe cei pe care-i vezi lângă tine. Dar vei sesiza propria ta izbăvire, cu toate că, deocamdată, s-ar putea să nu înţelegi pe deplin că niciodată nu ai putea fi izbăvit de unul singur.

De-a lungul zilei sporeşte libertatea ce o trimiţi lumii prin intermediul ideilor tale şi, de fiecare dată când eşti tentat să negi puterea acestei simple preschimbări a minţii, spune:

"Dezleg lumea de tot ce mi s-a părut ea a fi şi, În schimbul ei, îmi aleg propria mea realitate."

Lecţia 132 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

"Oricine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească."

"Oricine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească."

Nereuşita te încolţeşte atât timp cât urmăreşti ţeluri care nu pot fi realizate. Cauţi permanenţa în ceea ce este nepermanent, iubirea acolo unde nu este iubire, siguranţa în toiul pericolului, nemurirea în bezna visului morţii.

Cine ar putea reuşi acolo unde contradicţia este fundalul căutării sale şi însăşi locul în care el vine să caute stabilitate?

Ţelurile care sunt lipsite de sens nu sunt atinse. Nu există cale de a ajunge la ele, căci mijloacele prin care te străduieşti pentru ele sunt la fel de lipsite de sens, conform ţelurilor. Cine poate spera să dobândească ceva, folosind nişte mijloace atât de stupide? Unde ar putea să ducă ele? Şi ce anume ar putea realiza, care să ofere cea mai mică speranţă de realitate?

Aspiraţia către rodul imaginaţiei duce la moarte pentru că înseamnă căutarea deşertăciunii, iar în timp ce cauţi viaţa tu soliciţi moartea. Cauţi ocrotire şi siguranţă, pe când în rugăciunea inimii tale soliciţi primejdia şi protecţia pentru micul vis pe care l-ai plăsmuit. Cu toate acestea, căutarea este inevitabilă aici. Pentru asta ai venit şi vei îndeplini, cu siguranţă, treaba pentru care ai venit.

Însă lumea nu-ţi poate dicta ţelul propriul îl urmăreşti, decât dacă îi conferi această putere. Înseamnă că rămâi liber să alegi un ţel ce se află dincolo de lume şi de orice gând lumesc, şi care decurge din ideea pe care ai abandonat-o, dar pe care ţi-ai reamintit-o, străveche şi totuşi nouă; un ecou al unei moşteniri uitate, dar care deţine tot ceea ce vrei cu adevărat.

Bucură-te că trebuie să cauţi.

Bucură-te, de asemenea, să afli că ceea ce cauţi este Cerul şi că nu poţi să nu atingi ţelul pe care îl doreşti cu adevărat. Fiul lui Dumnezeu nu poate căuta zadarnic, cu toate că încearcă să impună o amânare, să se amăgească şi să creadă că iadul este ceea ce caută.

Atunci când greşeşte, el găseşte ( i se arată) corectarea greşelii. Când deviază, este dus înapoi la sarcina sa stabilită. Nimeni nu rămâne în iad, căci nimeni nu-şi poate abandona Creatorul, nici nu poate afecta desăvârşita, permanenta şi neschimbătoarea lui Iubire.

   Vei găsi Cerul.

Toate cele pe care le cauţi vor dispare, numai Cerul nu. Dar nu pentru că îţi vor fi luate. Se vor duce fiindcă nu le mai vrei. Vei atinge ţelul pe care îl vrei cu adevărat, la fel de sigur precum Dumnezeu te-a creat în neprihănire. De ce să mai aşteptăm Cerul? Este aici, astăzi. Timpul este marea iluzie cum că Cerul ar fi în trecut sau în viitor. Însă nu poate fi aşa, dacă Cerul este locul unde Dumnezeu voieşte ca Fiul Său fie. Cum ar putea Voia lui Dumnezeu să fie în trecut sau să mai aibă de aşteptat până a se împlini? Ceea ce El voieşte este acum, fără trecut şi pe de-a-ntregul fără viitor. La fel de îndepărtat de timp precum este o minusculă lumânare de o stea îndepărtată, sau ceea ce ai ales până acum de ceea ce vrei cu adevărat.

Cerul rămâne unica ta alternativă la această stranie lume pe care ai plăsmuit-o, cu toate năravurile sale; pâlpâirea caleidoscopică şi ţelurile-i incerte, plăcerile-i dureroase şi bucuriile-i tragice.

Dumnezeu nu a plăsmuit contradicţii. Ceea ce îşi neagă propria existenţă şi se atacă pe sine însuşi nu este El. Nu a făcut două minţi, Cerul fiind efectul îmbucurător al uneia dintre ele, iar Pământul rezultatul lamentabil al celeilalte, care este opusul Cerului în toate privinţele.

Dumnezeu ne se află în conflict. Şi nici creaţia Sa nu este scindată în două. Cum ar fi ca Fiul Său să fie în iad, de vreme ce Însuşi Dumnezeu l-a aşezat în Cer? Ar putea el să piardă ceea ce Voia Eternă i-a dăruit spre ai fi mereu sălaş? Să nu mai încercăm să suprapunem o voinţă străină peste rostul unic al lui Dumnezeu. El este aici fiindcă aşa voieşte să fie, iar ceea ce El voieşte este prezent acum, dincolo de limitele timpului.

Nu vom alege astăzi un paradox în locul adevărului. Cum a putut Fiul lui Dumnezeu să plăsmuiască timpul pentru a-L lipsi de Voia lui Dumnezeu? Se neagă astfel pe sine însuşi şi contrazice ceea ce are contrariu. Socoteşte că a făcut un iad care se opune Cerului şi crede că sălăşluieşte în ceea ce nu există, pe când Cerul este locul pe care nu-l poate găsi.

Lasă astăzi asemenea gânduri în urma ta , îndreptându-ţi mai bine mintea către idei adevărate. Oricine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească, iar la adevăr încercăm să ajungem astăzi.

Vom dedica acestui ţel de trei ori câte zece minute de-a lungul zilei şi vom cere să vedem răsăritul lumii reale, care va înlocui imaginile prosteşti pe care le preţuim, cu idei adevărate ivindu-se în locul unor gânduri care nu au nici un sens, nici un efect, şi care nu-şi au nici sursa, nici substanţa în adevăr.

Asta recunoaştem când ne începem perioadele de exersare. Începe astfel:

"Cer să văd o lume diferită de aceasta, şi să gândesc gânduri diferite de cele pe care eu le-am plăsmuit. Lumea pe care o caut nu am făcut-o de unul singur, gândurile care vreau să le gândesc nu-mi aparţin."

Urmăreşte-ţi mintea vreme de câteva minute şi vezi, cu toate că stai cu ochii închişi, lumea lipsită de sens despre care crezi că este reală. De asemenea, treci în revistă şi gândurile care crezi că sunt compatibile cu o astfel de lume, gânduri despre care crezi că sunt adevărate. Apoi dă-le drumul şi cufundă-te, lăsându-le la suprafaţă, către locul sfânt unde ele nu pot intra. În mintea ta, dedesubtul lor, este o uşă, pe care nu ai reuşit s-o zăvoreşti complet, ca să ascunzi ceea ce se află dincolo. Caută acea uşă şi găseşte-o. Dar înainte de a încerca s-o deschizi, adu-ţi aminte că oricine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească. Şi tocmai asta soliciţi astăzi.

Nimic altceva nu are acum vreo însemnătate, nu este preţuit şi nici urmărit vreun ţel, nu vrei cu adevărat nimic din cele ce se află în faţa acestei uşi şi cauţi numai ceea ce se află îndărătul ei. Întindeţi mâna şi vezi cât de uşor se deschide uşa, datorită unicei tale intenţii de a trece dincolo de ea.

Îngerii luminează calea, astfel încât poţi înţelege toate lucrurile pe care le vezi. Un mic moment de surpriză te va face, poate, să eziţi înainte de aţi da seama că lumea pe care o vezi înaintea ta în lumină reflectă adevărul pe care îl cunoşteai, şi pe care nu l-ai uitat întru totul pe când rătăceai prin vise. Astăzi nu poţi să nu reuşeşti.

Iată că Spiritul pe care Cerul ţi l-a trimis te însoţeşte, pentru ca într-o zi să te poţi apropia de această uşă şi, cu ajutorul Său, să te strecori cu uşurinţă prin ea, către lumină.

Astăzi, acea zi a venit. Astăzi Dumnezeu îţi ţine străvechea promisiune făcută Fiului Său Sfânt, la fel cum Fiul Său îşi aduce aminte de propria promisiune făcută lui Dumnezeu. Este o zi a bucuriei, căci ne apropiem de timpul şi locul dinainte stabilit, unde vei afla ţelul căutărilor tale aici, şi a tuturor căutărilor lumii care, se sfârşesc aici, împreună, în timp ce păşeşti dincolo de uşă. Aminteşte-ţi adeseori că astăzi ar trebui să fie un prilej de deosebită bucurie, şi abţinete de la gânduri posomorâte şi lamentări fără rost.

Vremea mântuirii a sosit. Însuşi Cerul a stabilit ziua de astăzi ca fiind o vreme a milosteniei pentru tine şi pentru lume. Dacă, cumva, uiţi de acest fapt îmbucurător, adu-ţi aminte cu următoarele:

"Astăzi caut şi găsesc tot ceea ce vreau. Scopul meu, cel unic, îmi oferă aceasta. Oricine caută să ajungă la adevăr nu poate să nu reuşească."

Lecţia 131 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

"Este imposibil să vezi două lumi."

"Este imposibil să vezi două lumi."

Percepţia este consecventă. Ceea ce vezi îţi reflectă gândirea. Iar gândirea ta nu reflectă decât ceea ce ai ales să vezi.

Sistemul tău de valori este cel care determină aceasta, căci presupune că vrei să vezi ceea ce preţuieşti, crezând că ceea ce vezi este cu adevărat aici. Nimeni nu poate vedea o lume căreia nu i-a fost atribuită nici o valoare în mintea sa. Şi nimeni nu poate să nu privească ceea ce crede că vrea.

Dar cine poate cu adevărat să urască şi să iubească în acelaşi timp? Cine îşi poate dori o realitate de nedorit? Şi cine poate alege să vadă o lume de care îi este teamă?

Teama nu poate să nu orbească, căci aceasta îi este arma; nu poţi vedea ceea ce ţie teamă să vezi. Iubirea şi percepţia merg, aşadar, mână în mână, teama nefăcând decât să ascundă în întuneric ceea ce este prezent.

Prin urmare, teama, ce poate ea proiecta asupra lumii? Ce poate fi văzut în întuneric şi să fie adevărat? Adevărul este eclipsat de teamă, iar ceea ce rămâne este doar imaginat. Dar ce poate fi real în oarbele imaginări născute din panică? Oare ce ai putea să vrei, de vreme ce asta ţi se arată? Oare ce ai putea dori să păstrezi într-un astfel de vis?

Teama a plăsmuit tot ce crezi că vezi. Separarea, toate distincţiile şi toată mulţimea diferenţelor despre care crezi că întocmesc lumea. Ele nu se află nicăieri. Vrăjmaşul iubirii le-a născocit. Totuşi, iubirea nu poate avea vrăjmaş, iar astfel ele nu au nici cauză, nici fiinţă şi nici consecinţă.

Pot fi preţuite, dar ele rămân ireale. Pot fi căutate dar nu pot fi găsite. Nu le vom căuta astăzi, nici nu ne vom irosi ziua căutând ceea ce nu poate fi găsit. Este imposibil să vezi două lumi care nu au nimic în comun. Cum cauţi una, cealaltă dispare. Numai una rămâne. Ele reprezintă domeniul opţiunilor, pe care deciziile tale nu-l pot depăşi.

Realul şi irealul sunt singurele alternative între care ai de ales, nimic altceva. Astăzi nu vom recurge la un compromis acolo unde acesta nu este posibil.

Lumea pe care o vezi este dovada faptului că deja ai făcut o alegere la fel de atotcuprinzătoare ca şi contrariul ei. Ceea ce vrem să învăţăm astăzi este ceva mai mult decât doar lecţia care spune că nu poţi vedea două lumi.

Această lecţie ne învaţă, de asemenea, că lumea pe care o vezi este perfect consecventă, conform punctului de vedere din care o vezi. Este toată o singură bucată, întrucât descinde dintr-o singură emoţie, reflectându-şi sursa în tot ceea ce vezi. De şase ori astăzi, cu mulţumire şi recunoştinţă, dăruim bucuroşi câte cinci minute acelui gând care pune capăt oricărui compromis şi oricărei îndoieli, lăsându-le în urma noastră, fiind unul şi acelaşi lucru. Nu vom face o mie de distincţii lipsite de sens, nici nu vom încerca să cărăm cu noi o părticică a irealităţii, atunci când ne dedicăm minţile găsirii numai a ceea ce este real.

Începeţi căutarea lumii celeilalte prin a solicita o tărie care o depăşeşte pe a ta, şi recunoscând ce anume cauţi, Nu mai vrei iluzii. Şi te apropii de aceste cinci minute, golindu-ţi mâinile de toate comorile meschine ale acestei lumi.

Îl aştepţi pe Dumnezeu să te ajute, în timp ce spui:

"Este imposibil să vezi două lumi. Îngăduie-mi-se să accept tăria pe care Dumnezeu mi-o oferă şi să nu văd vreo valoare în această lume, pentru ca astfel să-mi pot găsi libertatea şi izbăvirea."

Dumnezeu va fi acolo. Căci ai apelat la marea şi infailibila Putere Care, cuprinsă de recunoştinţă, va face acest pas uriaş spre tine. Nu vei întârzia să vezi mulţumirile Sale exprimate în percepţie tangibilă şi în adevăr. Nu te vei îndoi de ceea ce vei contempla, căci, cu toate că tot percepţie este, diferă de modul în care mereu ai văzut, numai cu ochii. Şi vei cunoaşte că tăria lui Dumnezeu te-a susţinut atunci când ai făcut această alegere. Respinge astăzi cu dezinvoltură ispita, ori de câte ori se iveşte, prin simpla aducere aminte a limitelor opţiunii tale.

Irealul sau realul, ceea ce este fals sau ceea ce este adevărat, asta şi numai asta vezi. Percepţia este consecventă alegerii tale, şi vei avea parte ori de tot iadul, ori de tot Cerul. Acceptă o mică parte a iadului ca fiind reală, şi ţi-ai damnat ochii şi blestemat văzul, iar ceea ce vei contempla este chiar iadul. Cu toate acestea, izbăvirea Cerului rămâne mai departe la îndemâna opţiunii tale, pentru a lua locul a tot ce iadul ţine să-ţi arate.

Tot ce trebuie să-i spui oricărei părţi a iadului, indiferent de forma pe care o adoptă, este doar:

"Este imposibil să vezi două lumi. Eu îmi caut libertatea şi izbăvirea, iar asta nu este parte din ceea ce vreau eu."

Lecţia 130 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

"Dincolo de această lume există o lume pe care o vreau. Am hotărât să văd acea lume în locul acesteia, căci aici nu este nimic din ceea ce vreau cu adevărat."

Astăzi se apleacă către tine luminile Cerului, ca să-ţi lumineze pleoapele în timp ce odihneşti dincolo de lumea întunericului. Aici e o lumină pe care ochii tăi nu o pot contempla. Totuşi, mintea ta o poate vedea, pur şi simplu, şi poate înţelege. O zi de graţie îţi este dăruită astăzi, iar noi aducem mulţumiri.

 "Dincolo de această lume se află o lume pe care o vreau."

Acesta este gândul care decurge din cel pe care l-am exersat ieri. Nu te poţi opri la ideea că lumea este lipsită de valoare, pentru că, dacă nu vei vedea că există altceva în care să- ţi pui speranţa, nu vei fi decât deprimat.

Preocuparea noastră prioritară nu este renunţarea la lume, ci înlocuirea ei cu ceva care este mult mai satisfăcător, mai plin de bucurie şi capabil aţi oferi pacea.

Crezi oare că această lume îţi poate oferi toate acestea?

Poate că merită osteneala să reflectăm încă o dată, pentru câtva timp, asupra valorii acestei lumi. 

Poate vei admite că nu pierzi nimic dacă te dispensezi de orice gând cum că ar fi ceva de valoare aici.

Lumea pe care o vezi este într-adevăr necruţătoare, instabilă, crudă, nepăsătoare faţă de tine, iute la răzbunare şi nemiloasă de atâta ură.

Ea dă numai pentru ca, apoi, să anuleze darul, confiscând toate lucrurile care, pentru o vreme, ţi-au fost dragi.

Nu găseşti o iubire care să dăinuie, fiindcă aici nu există nici un fel de iubire.

Asta este lumea timpului, unde toate lucrurile au un sfârşit. Oare pierdere este să găseşti în schimb o lume în care este imposibil să pierzi ceva, unde iubirea dăinuie pentru totdeauna, unde ura nu poate exista, iar răzbunarea nu are sens?

Pierdere este să găseşti toate lucrurile pe care le vrei cu adevărat, ştiind că nu vor avea sfârşit şi că vor rămâne exact aşa cum le vrei, până la capătul timpului? Dar până şi acestea vor fi înlocuite, în cele din urmă, cu ceva despre care nu putem vorbi, întrucât te duci într-acolo unde cuvintele vor fi cu totul de prisos, într-o tăcere în care limbajul, cu toate că este nerostit, este totuşi perfect înţeles.

Comunicarea, neambiguă şi limpede ca bună ziua, rămâne nelimitată pentru toată eternitatea. Şi Dumnezeu Însuşi Îi vorbeşte Fiului Său, după cum Fiul Său Îi vorbeşte Lui. Limbajul lor nu are cuvinte, căci ceea ce spun Ei nu poate fi simbolizat. Cunoaşterea lor este directă, pe de-a-ntregul împărtăşită şi pe de-a-ntregul una.

Cât de departe de aceasta eşti tu, care stai legat de această lume. Şi totuşi, cât de aproape eşti, atunci când o înlocuieşti cu lumea pe care o vrei. Acest ultim pas este cert; acum doar distanţa unei clipe te desparte de atemporalitate. Aici poţi privi numai înainte, niciodată înapoi ca să vezi iarăşi o lume pe care nu o vrei. Aici este acea lume care vine să-i ia locul, pe măsură ce îţi dezlegi mintea de nimicurile pe care lumea ţi le întinde pentru a te ţine captiv.

Nu le preţui, şi ele vor dispărea. Apreciază-le, şi ele îţi vor părea reale. Acestea sunt opţiunile. Ce poţi pierde dacă vei alege să nu preţuieşti deşertăciunea?

Această lume nu deţine nici un lucru pe care să-l vrei cu adevărat; ceea ce alegi în schimbul ei iată ce într-adevăr îţi doreşti! Îngăduie să ţi se dăruiască astăzi. Nu aşteaptă decât alegerea ta, ca să ia locul tuturor lucrurilor pe care le cauţi, dar pe care, de fapt, nu le vrei.

Exersează-ţi bunăvoinţa de a efectua acest schimb, câte zece minute dimineaţa şi seara, şi încă o dată între ele. Începe cu aceasta:

"Dincolo de această lume există o lume pe care o vreau. Am hotărât să văd acea lume în locul acesteia, căci aici nu este nimic din ceea ce vreau cu adevărat."

Apoi închideţi ochii faţă de lumea pe care o vezi şi, în tăcutul întuneric, priveşte luminile, ce nu sunt din această lume, cum sclipesc una câte una, până ce nu mai contează unde începe una şi se termina alta, ele fuzionând întruna singură.

Astăzi se apleacă către tine luminile Cerului, ca să-ţi lumineze pleoapele în timp ce odihneşti dincolo de lumea întunericului. Aici e o lumină pe care ochii tăi nu o pot contempla. Totuşi, mintea ta o poate vedea, pur şi simplu, şi poate înţelege. O zi de graţie îţi este dăruită astăzi, iar noi aducem mulţumiri. În această zi ne dăm seama că ceea ce-ţi era teamă să pierzi nu a fost tocmai pierderea. Acum înţelegem că nu există pierdere. Căci, în sfârşit, i-am văzut opusul, şi suntem recunoscători că alegerea a fost făcută.

Aminteşte-ţi oră de oră decizia luată şi dedică o clipă confirmării acesteia, lăsând deoparte orice gând ai avea şi stăruind pentru scurtă vreme asupra celor ce urmează: 

"Lumea pe care o văd nu deţine nimic din ceea ce vreau. Dincolo de această lume există o lume pe care o vreau."

Lecţia 129 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"