"Fie să percep iertarea aşa cum este ea."

"Fie să percep iertarea aşa cum este ea."

Să recapitulăm astăzi semnificaţia verbului "a ierta", fiind foarte uşor de distorsionat şi perceput ca ceva ce implică o nedreaptă renunţare la o mânie îndreptăţită, un dar nejustificat şi nemeritat, şi o negare completă a adevărului.

Dintr-o astfel de perspectivă, iertarea nu poate să nu fie văzută ca o prostie extravagantă, iar acest curs să pară a lăsa mântuirea la cheremul unei toane. Această perspectivă distorsionată a ceea ce înseamnă iertare se corectează uşor, dacă poţi accepta faptul că scuzele nu se cer pentru a ceva adevărat.

Iertarea trebuie să se mărginească la ceea ce este fals. Este irelevantă faţă de orice în afară de iluzii. Adevărul este creaţia lui Dumnezeu, iar a scuza aceasta este lipsit de sens.

Tot adevărul Îi aparţine, Îi reflectă legile, Îi radiază Iubirea. Oare acestea au nevoie de scuze?

Cum ai putea ierta neprihănirea şi milostenia veşnică? Dificultatea cea mai mare pe care o întâmpini faţă de aplicarea de către tine a iertării veritabile se datorează faptului că încă mai crezi că trebuie să ierţi adevărul, şi nu iluziile.

Crezi că a scuza reprezintă o încercare deşartă de ignorare a ceea ce se află acolo, de a trece cu vederea adevărul, într-un efort neîntemeiat de a te amăgi singur, conferind realitate unei iluzii.

Acest punct de vedere distorsionat nu face decât să reflecte influenţa pe care o mai are încă ideea păcatului asupra minţii tale, reflectând imaginea pe care o ai despre tine însuţi.

Deoarece eşti de părere că păcatele tale sunt adevărate, ai impresia că a scuza înseamnă amăgire. Căci este imposibil să te gândeşti la păcat ca fiind adevărat, şi să nu crezi că iertarea este o minciună.

Astfel, iertarea realmente nu este altceva decât un păcat, ca toate celelalte. Ea afirmă că adevărul este fals, zâmbindu-le celor corupţi ca şi cum ar fi la fel de neprihăniţi ca iarba, la fel dacă imaculaţi ca zăpada. Se înşeală în privinţa a ceea ce crede că poate înfăptui.

Consideră corect ceea ce este evident greşit, şi ia scârboşenia ca pe ceva bun. Dintr-un asemenea punct de vedere, scuza nu este o scăpare. Este un semn în plus că păcatul este de neiertat, putând, cel mult, să fie ascuns, negat sau altfel denumit, căci a scuza este trădare faţă de adevăr.

Vina nu poate fi iertată. Dacă păcătuieşti, vina ta este atotdăinuitoare. Cei iertaţi dintr-un punct de vedere din care păcatele lor sunt reale, sunt batjocoriţi ca vai de ei şi de două ori condamnaţi: odată de ei înşişi, pentru ceea ce consideră că au făcut, şi încă o dată de către cei care îi scuză.

Tocmai realitatea păcatului face ca iertarea să fie naturală şi pe de-a-ntregul sănătoasă, o profundă uşurare pentru cei care o oferă, o tăcută binecuvântare acolo unde este primită.

Iertarea nu încurajează iluziile, ci le adună graţios, cu un râset uşor, aşternându-le cu blândeţe la picioarele adevărului. Iar acolo ele dispar cu totul.

Iertarea este singurul lucru care reprezintă adevărul în toiul iluziilor lumii. Ea îşi dă seama de nimicnicia lor, privind de-a dreptul (neabătută) prin miile de forme în care acestea ar putea apare.

Ea priveşte păcatele, dar nu se lasă amăgită. Nu ia în seamă ţipetele autoacuzatoare ale păcătoşilor înnebuniţi de vinovăţie.

Se uită la ei cu ochi liniştiţi, spunându-le doar atât:

"Frate ale meu, ceea ce crezi nu este adevărul."

Tăria iertării constă în onestitatea ei, care este atât de incoruptibilă încât vede iluziile ca iluzii, şi nu ca fiind adevărul. Tocmai de aceea, în faţa minciunilor, ea devine cea care dezamăgeşte; marele restaurator al simplului adevăr.

Prin capacitatea sa de a trece cu vederea ceea ce nu se află acolo, ea deschide drumul către adevăr, drum ce a fost blocat de către visele vinovăţiei. Acum eşti liber să urmezi calea care ţi-o deschide adevărata ta iertare. Căci dacă un singur frate a primit acest dar de la tine, uşa este deschisă şi pentru tine.

Există un mod foarte simplu de a găsi uşa către adevărata iertare şi de a o percepe ca fiind larg deschisă, în semn de bun venit. Dacă te simţi ispitit să acuzi pe cineva de vreun păcat, indiferent sub ce formă, nu-i permite minţii să stăruie asupra a ceea ce crezi că a făcut acea persoană, căci înseamnă să te amăgeşti singur.

Întreabă-te, în schimb:

"M-aş acuza eu oare de acest lucru?"

Astfel vei vedea alternativele între care ai de ales, în termeni care dau sens alegerii şi îţi păstrează mintea liberă de vinovăţie şi durere, precum Dumnezeu Însuşi a rânduit-o să fie, după cum este ea într-adevăr.

Numai minciunile vor condamna. Într-adevăr, inocenţa este singurul lucru care există. Iertarea se aşează între iluzii şi adevăr, între lumea pe care o vezi şi cea care se află dincolo de ea; între iadul vinovăţiei şi poarta Cerului.

Peste această punte, la fel de puternică precum Iubirea care şi-a întins binecuvântările peste ea, toate visele despre rău, ură şi atac sunt tăcut aduse în faţa adevărului.

Ele nu sunt reţinute ca să intensifice, să intimideze şi să îngrozească pe nesăbuitul visător care crede în ele. El a fost deja trezit, cu blândeţe, din visul său, prin înţelegerea faptului că ceea ce i s-a părut că vede nu a existat niciodată iar acum el nu mai poate gândi că i s-a refuzat orice posibilitate de scăpare.

Nu trebuie să lupte pentru a-şi afla mântuirea. Nu trebuie să ucidă balaurii de care se credea urmărit. Şi nici nu trebuie să înalţe groasele ziduri de piatră şi uşile de fier despre care credea că îl vor pune în siguranţă.

El acum poate să-şi îndepărteze armura greoaie şi inutilă, făurită pentru ai lega mintea cu lanţul fricii şi suferinţei. Pasul îi este uşor şi, de cum se aşterne la drum, o stea rămâne în urma sa, pentru a arăta calea celor cel urmează.

Iertarea trebuie exersată, căci lumea nu îi poate percepe sensul, şi nici nu poate pune la dispoziţie o călăuză care să-ţi demonstreze eficienţa ei benefică. Nu există în toată lumea vreun gând care să conducă măcar la o cât de mică înţelegerea legilor pe care le urmează, nici a Gândului pe care-l reflectă.

Iertarea este la fel de străină de această lume precum este propria ta realitate. Totuşi, ea împreunează mintea cu realitatea din tine. Astăzi exersăm adevărata iertare, pentru ca vremea împreunării să nu mai fie amânată. Căci vrem să ne întâlnim cu realitatea noastră în libertate şi pace.

Exersarea se preschimbă în paşii ce luminează calea pentru fraţii noştri, care ne vor urma către realitatea pe care o împărtăşim cu ei. Pentru ca să se înfăptuiască aceasta, haideţi să dedicăm câte un sfert de oră, de două ori pe zi, pe care să-l petrecem alături de Îndrumătorul Care înţelege sensul iertării, şi Care ne-a fost trimis spre a ni-l revela.

Să-L rugăm aşadar:

"Fă-mă să percep iertarea aşa cum este ea."

Apoi alege un frate, conform îndrumării pe care El ţi-o va da, şi cataloghează-i "păcatele", pe măsură ce îţi vin în minte, unul câte unul. Să nu zăboveşti asupra nici unuia dintre ele, ci realizează că îi foloseşti "ofensele" numai şi numai pentru a salva lumea de toate ideile păcătuirii.

Consideră, pe scurt, tot ce ai gândit rău despre el şi, de fiecare dată, întreabă-te:

"M-aş condamna eu oare pentru toate acestea?"

Îngăduie-i să fie eliberat de toate gândurile pe care le-ai nutrit referitor la păcatul din el. Acum tu eşti pregătit pentru libertate. Dacă până acum ai exersat cu bunăvoinţă şi onestitate, vei începe să conştientizezi o senzaţie de înălţare, o uşurare a greutăţii ce o simţeai de-a lungul pieptului, un cert şi profund sentiment de uşurare.

Timpul ce a mai rămas trebuie consacrat resimţirii sentimentului de eliberare de toate lanţurile împovărătoare cu care ai încercat să-l încătuşezi pe fratele tău, dar pe care le-ai aruncat asupra ta însăţi.

Iertarea trebuie practicată de-a lungul întregii zile, căci vor fi încă multe ocazii când îi vei uita sensul şi te vei ataca pe tine însuţi. Dacă se întâmplă asta, îngăduie-i minţii tale să nu se lase păcălită de această iluzie, spunând în sinea ta: "Fie să percep iertarea aşa cum este ea. M-aş acuza oare de acest lucru? Nu mă voi încătuşa singur."

Orice ai face, adu-ţi aminte:

"Nimeni nu este răstignit de unul singur, tot aşa cum nimeni nu poate pătrunde Cerul de unul singur."

Lecţia 134 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"