Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu şi sunt recunoscător că dispun de mijloacele prin care voi recunoaşte că sunt liber

Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu

Să nu fim azi nici aroganţi, nici plini de falsă umilinţă. Am depăşit asemenea prostii. Nu ne putem judeca pe noi înşine, şi nici nu e nevoie să o facem. Acestea nu sunt decât încercări de-a nu lua o decizie şi de-a amâna asumarea funcţiei noastre. Nu e rostul nostru să ne judecăm valoarea, şi nici nu putem şti care e cel mai bun rol pentru noi; ce putem face în cadrul unui plan mai amplu, pe care nu îl putem vedea în întregimea lui. Rolul nostru ne e distribuit în Cer, nu în iad. Iar ce credem că e slăbiciune poate fi putere, iar ce credem că e puterea noastră este adesea aroganţă.

Indiferent care ţi-e rolul desemnat, a fost selectat de Vocea pentru Dumnezeu, a Cărui funcţie e să vorbească şi pentru tine. Văzându-ti capacităţile exact aşa cum sunt şi conştientizând, în egală măsură, unde pot fi aplicate cel mai bine, la ce anume, cui şi când, El alege şi acceptă pentru tine rolul tău. El nu lucrează fără consimţământul tău. Dar nu e amăgit în legătură cu ce eşti, şi ascultă doar de Vocea Lui din tine.

Tocmai prin capacitatea Lui de-a auzi o singură Voce care e a Lui devii, în sfârşit, conştient că există o singură Voce în tine. Iar Vocea aceasta îţi desemnează funcţia şi ţi-o transmite, dându-ţi puterea să o înţelegi, să faci ce comportă ea şi să reuşeşti în tot ce faci în legătură cu ea. Dumnezeu S-a îngemănat cu Fiul Lui în această privinţă, aşa că Fiul Lui devine Propriul Lui mesager al unităţii cu El. Tocmai această îngemănare a Tatălui şi a Fiului prin Vocea pentru Dumnezeu distinge mântuirea de lume. Tocmai această Voce vorbeşte de legi la care lumea nu se supune, şi făgăduieşte mântuirea de toate păcatele, vinovăţia fiind atunci abolită în mintea pe care Dumnezeu a creat-o lipsită de păcat. Acum mintea aceasta devine din nou conştientă de Cel Care a creat-o şi de veşnica Lui uniune cu ea. Sinele ei este, aşadar, singura realitate în care voia ei şi a lui Dumnezeu sunt îngemănate.

Nu mesagerul e cel ce scrie mesajul pe care îl poartă. Şi nici nu pune la îndoială dreptul celui care îl scrie, nici nu întreabă de ce i-a ales acesta tocmai pe cei ce vor primi mesajul pe care îl aduce el. E de ajuns să îl accepte, să îl dea celor cărora le este destinat şi să îşi îndeplinească rolul în transmiterea lui. Dacă determină care să fie mesajele, care să fie scopul lor sau unde să fie duse, nu îşi exercită rolul legitim de purtător de Cuvânt.

Există o diferenţă majoră în rolul mesagerilor Cerului, care îi distinge de cei pe care îi desemnează lumea. Mesajele pe care le trimit ei le sunt destinate în primul rând lor. Şi numai când le pot acepta pentru ei înşişi devin capabili să le ducă mai departe şi să le dea oriunde au fost menite să ajungă. Ca mesagerii tereştri, nu ei au scris mesajele pe care le poartă, dar devin primii receptori ai acestora în cel mai adevărat sens, primind pentru a se pregăti să dea.

Un mesager terestru îşi îndeplineşte rolul dându-şi în primire toate mesajele. Mesagerii lui Dumnezeu îşi duc la îndeplinire atribuţia acceptând mesajele Lui ca pentru ei înşişi, şi arată că înţeleg mesajele dându-Ie mai departe. Nu îşi aleg roluri care nu li s-au dat prin autoritatea Lui. Şi câştigă, de aceea, din fiecare mesaj pe care îl dau mai departe.

Vrei să primeşti mesajele lui Dumnezeu? Căci aşa devii mesagerul Lui. Eşti desemnat acum. Şi totuşi, întârzii cu datul mesajelor pe care le-ai primit. Aşa că nu cunoşti că sunt ale tale şi nu le recunoşti. Nimeni nu poate să primească şi să înţeleagă că a primit până nu dă. Căci tocmai dând acceptă ce a primit.

Tu, care eşti acum mesagerul lui Dumnezeu, primeşte-I mesajele. Căci face parte din rolul care ţi s-a desemnat. Dumnezeu nu a pregetat să îţi ofere cele trebuincioase, şi nici ele nu au rămas neacceptate. Dar mai ai de îndeplinit încă o parte a sarcinii desemnate. Cel Care a primit pentru tine mesajele lui Dumnezeu vrea să fie primite şi de tine. Căci aşa te identifici cu El şi revendici ce e al tău.

Astăzi ne propunem să recunoaştem tocmai această îngemănare. Nu vom căuta să ne ţinem minţile separate de Cel Care vorbeşte pentru noi, căci ascultându-L nu ne auzim decât propria voce. Numai El ne poate vorbi nouă şi pentru noi, îngemănând într-o singură Voce primirea şi dăruirea Cuvântului lui Dumnezeu, dăruirea şi primirea Vocii Sale.

Exersăm cum să Îi dăm ce vrea să aibă, ca să putem recunoaşte darurile pe care ni le dă El. Are nevoie de vocea noastră să poată vorbi prin noi. Are nevoie de mâinile noastre să Îi ţină mesajele şi să le ducă celor desemnaţi de El. Are nevoie de picioarele noastre să ne ducă unde voieşte El, ca făpturile care aşteaptă în chinuri să fie izbăvite în sfârşit. Şi are nevoie de voia noastră unită cu a Lui, să fim adevăraţii receptori ai darurilor pe care le dă El.

Să învăţăm azi o lecţie: că nu vom recunoaşte darul pe care îl primim până nu îl dăm. Ai auzit lucrul acesta în sute de feluri, de sute de ori, şi totuşi, încă îţi lipseşte credinţa. Dar un lucru este cert: cât timp nu îi dai crezare, vei primi o mie de miracole, şi apoi încă o mie, dar nu vei şti că Dumnezeu Însuşi nu a lăsat nici un dar pe dinafara celor pe care le ai deja, şi nu i-a refuzat Fiului Său nici cea mai mică binecuvântare. Ce poate să însemne asta pentru tine, până nu Te identifici cu El şi cu ai Săi?

Lecţia noastră de astăzi sună în felul următor:

Mă număr printre slujitorii lui Dumnezeu şi sunt recunoscător că dispun de mijloacele prin care voi recunoaşte că sunt liber.

Lumea se retrage când ne luminăm minţile şi ne dăm seama câte cuvinte sfinte sunt adevărate. Ele sunt mesajul pe care ni-l trimite astăzi Creatorul nostru. Acum demonstrăm cum ne-au schimbat mentalitatea despre ce suntem şi ce funcţie avem. Căci, dovedind că nu acceptăm nici o voie pe care nu o împărtăşim, numeroasele daruri primite de la Creatorul nostru ne vor ţâşni în faţa ochilor şi vor sări în braţe, şi vom recunoaşte ce am primit.



Lecţia 154 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

În neapărarea mea stă siguranţa mea

În neapărarea mea stă siguranţa mea

Tu, care te simţi ameninţat de această lume schimbătoare, de glumele ei amare şi de capriciile sorţii, de scurtele ei relaţii şi de toate“darurile" pe care le împrumută doar ca să le ia iarăşi înapoi, ascultă bine lecţia aceasta. Lumea nu oferă nicio siguranţă. E înrădăcinată în atac şi toate "darurile" ei de pretinsă siguranţă sunt amăgiri iluzorii. Căci atacă, şi apoi atacă din nou. Nici o pace a minţii nu e posibilă acolo unde primejdia ameninţă astfel.

Lumea stârneşte numai defensivitate. Căci ameninţarea aduce mânie, mânia face ca atacul să pară rezonabil, sincer provocat şi îndreptăţit în numele legitimei apărări. Dar defensivitatea e o dublă ameninţare. Căci atestă slăbiciunea şi instituie un sistem defensiv care nu poate să funcţioneze. Acum cei slabi sunt şi mai subminaţi, căci e trădare în afară şi o trădare şi mai mare înăuntru. Mintea e acum derutată şi nu ştie la ce să mai recurgă pentru a scăpa de propriile ei închipuiri.

E ca şi cum ar ţine-o strâns un cerc, în care un alt cerc o leagă, şi încă unul în acesta, până nu mai are nici speranţă, nici posibilitate de scăpare. Atac, apărare; apărare, atac devin cercurile orelor şi ale zilelor, care pun mintea în cătuşe grele de oţel întărit cu fier, revenind doar ca să o ia de la capăt. Încleştarea tot mai strânsă care încătuşează mintea nu pare să aibă nici răgaz, nici încetare.

Mecanismele de apărare sunt preţul cel mai scump pe care îl cere eul. În ele stă nebunia, într-o formă atât de cumplită, încât speranţa sănătăţii mintale pare doar un vis deşert, mai presus de posibil.

Senzaţia de ameninţare pe care o încurajează lumea e cu atât mai profundă şi mai presus de frenezia şi intensitatea pe care ţi le poţi imagina, încât nu ai habar de toată devastarea pe care a pricinuit-o.

Eşti robul ei. Nu ştii ce faci, de frica ei. Tu, care îi simţi încleştarea de fier strângându-ţi inima, nu înţelegi cât de mult ai fost pus să sacrifici. Nu îţi dai seama ce ai făcut să sabotezi sfânta pace dumnezeiască prin defensivitatea ta. Căci nu vezi în Fiul lui Dumnezeu decât o victimă de atacat cu fanteziile, visele şi iluziile pe care le-a făcut; neputincios însă în prezenţa lor, având nevoie doar să fie apărat cu şi mai multe fantezii şi vise prin care îl alină iluziile siguranţei lui.

Neapărarea e putere. Ea atestă recunoaşterea lui Cristos în tine. Poate îţi aminteşti că textul susţine că alegi întotdeauna între puterea lui Cristos şi propria ta slăbiciune, văzută separat de El. Neapărarea nu poate fi atacată niciodată, căci recunoaşte o putere atât de mare încât atacul e o nebunie sau un joc prostesc pe care îl joacă un copil obosit când e prea somnoros să îşi amintească ce vrea.

Apărarea e sIăbiciune. Ea proclamă că L-ai negat pe Cristos şi ai ajuns să te temi de mânia Tatălui Său. Ce te mai poate mântui acum de deliranta ta idee a unui Dumnezeu mânios, a cărui imagine înfricoşătoare crezi că o vezi lucrând în toate relele din lume? Acum când nu te lupţi decât cu nişte iluzii, ce altceva ar putea să te apere decât nişte iluzii?

Nu ne vom prinde astăzi în nişte jocuri atât de puerile. Căci adevăratul nostru scop este să mântuim lumea, şi nu vom da pe nişte prostii nesfârşita bucurie pe care ne-o oferă funcţia noastră. Nu vom lăsa să ne scape fericirea din cauză că s-a întâmplat să ne treacă prin minte o frântură dintr-un vis fără sens şi am confundat figurile din el cu Fiul lui Dumnezeu; infima lui clipită - cu veşnicia.

Privim azi dincolo de vise şi recunoaştem că nu avem nevoie de apărare pentru că am fost creaţi inatacabili, fără niciun gând, nicio dorinţă, niciun vis în care atacul are vreun înţeles. Acum nu ne putem teme, căci am lăsat în urmă toate gândurile înfricoşătoare. Şi în neapărare stăm ocrotiţi, senin de convinşi de siguranţa noastră de acum, siguri de mântuire, siguri că ne vom îndeplini scopul ales, în timp ce slujirea pe care o înfăptuim îşi extinde sfânta binecuvântare prin lume.

Stai liniştit o clipă şi gândeşte-te în linişte cât de sfânt e scopul tău, cât de ocrotit te odihneşti, imposibil de atins în lumina lui. Slujitorii lui Dumnezeu au ales ca adevărul să fie cu ei. Cine e mai sfânt decât ei? Cine poate fi mai sigur că fericirea îi este întru totul garantată? Şi cine poate fi mai straşnic ocrotit? Ce apărare le poate fi necesară celor care sunt printre aleşii lui Dumnezeu, prin opţiunea Lui şi printr-a lor, deopotrivă? E funcţia slujitorilor lui Dumnezeu să îşi ajute fraţii să aleagă aşa cum au ales şi ei.

Dumnezeu i-a ales pe toţi, dar puţini au ajuns să realizeze că Voia Lui e doar propria lor voie. Şi, cât timp nu predai ce ai învăţat, mântuirea aşteaptă şi întunericul ţine lumea într-o încarcerare cumplită. Şi nu vei învăţa că lumina a ajuns la tine şi că ai reuşit să scapi. Căci nu vei vedea lumina până nu o oferi tuturor fraţilor tăi. În momentul în care ţi-o iau ei din mâini, o vei recunoaşte ca propria ta lumină.

Mântuirea poate fi comparată cu un joc în care se prind nişte copii fericiţi. Jocul a fost conceput de Cel Care Îşi iubeşte copiii şi Care vrea să le înlocuiască jucăriile înfricoşătoare cu jocuri vesele, care să îi înveţe că joaca de-a frica s-a încheiat. Prin jocul Lui înveţi despre fericire, pentru că nu pierde nimeni. Fiecare jucător trebuie să câştige şi, câştigând, asigură câştigul tuturor. Jocul de-a frica e lăsat cu bucurie deoparte când copiii ajung să vadă beneficiile pe care le aduce mântuirea.

Tu, care te-ai jucat cu ideea că eşti pierdut pentru speranţă, abandonat de Tatăl tău, lăsat singur şi îngrozit într-o lume înfricoşătoare, înnebunită de păcat şi de vinovăţie, fii fericit acum. Jocul acela s-a sfârşit. A sosit acum o perioadă liniştită, în care punem la loc jucăriile vinovăţiei şi ne închidem pentru totdeauna caraghioasele, puerilele gânduri ale păcatului departe de minţile pure şi sfinte ale copiilor Cerului şi ale Fiului lui Dumnezeu.

Ne oprim doar încă o clipită, să ne prindem într-un ultim joc voios pe acest pământ. Şi apoi mergem să ne ocupăm poziţia cuvenită unde îşi are locul adevărul şi jocurile nu au nici un înţeles. Aşa se termină povestea. Fie ca ziua de azi să îi aducă lumii mai aproape ultimul capitol, ca fiecare să înveţe că basmul pe care îl citeşte despre un destin îngrozitor, despre zădărnicirea tuturor speranţelor sale, despre jalnica lui apărare împotriva unei răzbunări de care nu poate scăpa - nu e decât propria lui fantezie delirantă. Slujitorii Iui Dumnezeu au venit să îl trezească din visele sumbre pe care le-a stârnit povestea aceasta în amintirea confuză şi năucă pe care o are despre acest basm distorsionat. Fiul lui Dumnezeu poate să zâmbească în sfârşit, învăţând că nu este adevărat.

Astăzi exersăm într-o formă pe care o vom menţine o bună bucată de vreme. La începutul fiecărei zile vom acorda atenţie ideii zilei cât mai mult posibil. Cinci minute devin acum durata minimă pe care o acordăm pregătirii noastre pentru o zi în care mântuirea este singurul obiectiv pe care îl avem. Zece minute ar fi mai bine, cinsprezece, şi mai bine. Şi, când distragerea va înceta să ne abată de la scopul pe care îl avem, vom constata că e prea puţin să petreci cu Dumnezeu chiar şi o jumătate de oră. Nici seara nu vom fi dispuşi să acordăm mai puţin, cu recunoştinţă şi cu bucurie.

Fiecare oră ne sporeşte pacea crescândă, pe măsură ce ne amintim să fim credincioşi faţă de Voia pe care o împărtăşim cu Dumnezeu. Câteodată, poate, un minut sau chiar şi mai puţin va fi durata maximă pe care o putem oferi în ora respectivă. Uneori vom uita. Alteori, treburile lumii ne vor împresura şi nu ne vom putea retrage un pic pentru a ne îndrepta gândurile către Dumnezeu.

Dar, când putem, ne vom respecta îndatorirea de slujitori ai lui Dumnezeu, reamintindu-ne oră de oră misiunea noastră şi Iubirea Lui. Şi vom şedea tăcuţi în aşteptarea Lui şi Îi vom asculta Vocea aflând ce vrea să facem în ora ce urmează, în timp ce îi mulţumim pentru toate darurile pe care ni le-a dat în ora ce s-a scurs.

Cu timpul, exersând, nu vei mai înceta să te gândeşti la El şi să auzi Vocea plină de iubire căIăuzindu-ţi paşii pe căi liniştite, pe care le vei străbate cu adevărat fără să te aperi. Căci vei şti că Cerul merge cu tine. Şi nu îţi vei lua nici o clipă mintea de la El, deşi îţi petreci timpul oferind lumii mântuire. Oare nu crezi că El va face posibil acest lucru, pentru tine care ai ales să Îi duci la bun sfârşit planul de mântuire a lumii şi a ta?

Tema noastră de astăzi este neapărarea noastră. Ne înveşmântăm în ea în timp ce ne pregătim să dăm bineţe zilei. Ne sculăm puternici în Cristos şi ne lăsăm slăbiciunea să dispară, amintindu-ne că puterea Lui îşi are locul în noi. Ne vom aminti că El rămâne alături de noi pe tot parcursul zilei şi că nu ne lasă niciodată slăbiciunea fără sprijinul puterii Sale. Îi chemăm într-ajutor puterea de fiecare dată când simţim ameninţarea mecanismelor noastre de apărare subminându-ne certitudinea finalităţii.

Ne vom opri o clipă, în timp ce El ne spune:

     "Sunt aici".

Exerciţiile tale vor începe să capete acum seriozitatea iubirii, pentru a te ajuta să îţi păzeşti mintea de deviaţii de la scopul ei. Nu te teme şi nu fi timid. Nu poate încăpea îndoială că îţi vei atinge obiectivul final. Slujitorii lui Dumnezeu nu pot da greş niciodată, pentru că iubirea, puterea şi pacea care se răsfrâng din ei spre toţi fraţii lor vin de la El. Acestea sunt darurile pe care ţi le face El. Tot ce trebuie să Îi dai în schimb e neapărarea ta. Te lepezi doar de ce nu a fost real nicicând, pentru a-L privi pe Cristos şi a-I vedea nepăcătoşenia.


Lecţia 153 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

Puterea de decizie îmi aparţine. Chiar astăzi mă voi accepta drept ceea ce m-a creat Voia Tatălui meu să fiu

Puterea de decizie îmi aparţine

Nimeni nu poate pierde dacă nu e decizia lui să piardă.

Nimeni nu suferă dacă nu îşi alege singur această stare dureroasă.

Nimeni nu se mâhneşte, nu se consideră bolnav şi nu se poate teme dacă acestea nu sunt consecinţe pe care le doreşte.

Şi nimeni nu moare fără propriul lui consimţământ.

Nimic nu se întâmplă care să nu reprezinte ce doreşti şi  nimic nu se omite din ce alegi.

Aici e lumea ta, întreagă până la ultimul detaliu.

Aici e întreaga ei realitate pentru tine.

   Şi numai aici e mântuirea.

Poate crezi că poziţia aceasta e extremă şi prea inclusivă pentru a fi adevărată.

Dar poate oare adevărul să aibă excepţii?

Dacă ai in dar totul, poate pierderea să aibă vreo realitate?

Poate durerea să facă parte din pace sau mâhnirea din bucurie?

Pot frica şi boala să pătrundă într-o minte în care îşi au locul iubirea şi sfinţenia deplină?

Adevărul trebuie să includă totul dacă chiar este să fie adevărul. Nu accepta opuşi şi nici excepţii, căci ar însemna să contrazici adevărul întru totul .

Mântuirea este recunoaşterea că adevărul e adevărat şi că nimic altceva nu e adevărat. Ai mai auzit asta înainte, dar poate că nu îi acepţi încă ambele părţi.

Fără prima, a doua nu are înţeles. Dar, fără a doua, prima nu mai e adevărată. Adevărul nu poate să aibă un opus. Gândul acesta nu poate fi rostit şi rumegat îndeajuns. Căci dacă neadevărul e la fel de adevărat ca adevărul, o parte a adevărului e falsă.

   Iar adevărul şi-a pierdut înţelesul.

Nimic nu e adevăr decât adevărul, iar ce e fals e fals. Aceasta e cea mai simplă dintre distincţii, însă şi cea mai obscură. Dar nu pentru că e o distincţie greu de perceput. Este ascunsă în spatele unei multitudini de opţiuni care nu par să îţi aparţină întru totul. Aşa că adevărul pare să aibă unele aspecte care dezmint consecvenţa, dar care nu par să fie decât nişte contradicţii introduse de tine.

Aşa cum te-a creat Dumnezeu, trebuie să rămâi neschimbător, cu stări tranzitorii prin definiţie false. Iar asta include toate fluctuaţiile afective, toate transformările stărilor mentale şi trupeşti, toate de conştienţă şi toate reacţiile. Aceasta este inclusivitatea totală care distinge adevărul de fals şi ţine falsul separat de adevăr, drept ceea ce şi este.

Nu e ciudat că socoteşti o aroganţă gândul că tu ai făcut lumea pe care o vezi? Nu Dumnezeu a făcut-o. De asta poţi fi sigur. Ce poate şti El de efemer, de păcătos şi vinovat, de temător, de suferind, singuratic, şi de mintea care trăieşte într-un trup ce trebuie să moară'?

Crezând că a făcut o lume în care asemenea lucruri par să aibă realitate, nu faci decât să Îl acuzi de demenţă. EI nu e nebun. Însă numai nebunia face o lume ca aceasta. Arogant este să crezi că Dumnezeu a făcut haosul, că Îşi contraice Voia, că a inventat opuşi la adevăr şi că îngăduie triumful morţii asupra vieţii.

Umilinţa ar vedea numaidecât că aceste lucruri nu ţin de El. Şi poţi să vezi ce nu a creat Dumnezeu? Să crezi că poţi înseamnă pur şi simplu să crezi că poţi percepe ce Dumnezeu nu a voit Să fie.

Şi ce ar putea fi mai arogant? Să fim astăzi cu adevărat umili şi să acceptăm ce am făurit drept ceea ce şi este.  

     Puterea de decizie ne aparţine.

Decide să îţi accepţi poziţia cuvenită de cocreator al universului, şi tot ce crezi că ai făurit va dispărea.

Ce îţi va apărea atunci în conştienţă va fi tot ce a fost vreodată, de-a pururi aşa cum e acum. Şi va înlocui amăgirile de sine făcute să uzurpe altarul închinat Tatălui şi Fiului.

Astăzi exersăm adevărata umilinţă, abandonând şiretlicurile prin care încearcă eul să arate că este arogantă. Numai eul poate să fie arogant. Dar adevărul e umil când îşi adevereşte puternicia, imuabilitatea şi întregimea veşnică, atotcuprinzătoare, darul desăvârşit dat de Dumnezeu preaiubitului Său Fiu.

Lăsăm deoparte aroganţa care spune că suntem păcătoşi, vinovaţi şi temători, ruşinaţi de ceea ce suntem; şi ne înălţăm, în schimb, inimile cu adevărată umilinţă spre Cel Ce ne-a creat imaculaţi, de o putere şi o iubire asemănătoare alor Lui.

    Puterea de decizie ne aparţine.

Şi acceptăm de la El ceea ce suntem, şi îl recunoaştem cu umilinţă pe Fiul lui Dumnezeu. A-l recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu presupune, totodată, că s-au lepădat toate conceptele de sine şi că au fost recunoscute false.

    Le-a fost percepută aroganţa.

Şi acceptăm cu umilinţă şi cu voioşie că strălucirea Fiului lui Dumnezeu, blândeţea lui, nepăcătoşenia lui desăvârşită, Iubire Iubirea Tatălui său, dreptul lui la Cer şi la eliberarea din iad sunt toate ale noastre. Ne unim acum să adeverim cu bucurie că minciunile sunt false şi că numai adevărul e adevărat.

Ne gândim numai la adevăr când ne trezim, şi petrecem cinci minute exersându-i uzanţele, încurajându-ne minţile înfricoşate cu următoarele cuvinte:

Puterea de decizie îmi aparţine. Chiar astăzi mă voi accepta drept ceea ce m-a creat Voia Tatălui meu să fiu.

Apoi vom aştepta în linişte, renunţând la toate amăgirile de sine, în timp ce ne rugăm cu umilinţă Sinele să ni Se reveleze. Iar Cel ce nu a plecat nicicând va reveni în conştiinţa noastră, recunoscător să Îi restituie lui Dumnezeu căminul Lui, dupa cum a fost menit să fie. Aşteaptă-L cu răbdare pe tot parcursul zilei şi invită-L oră de oră cu cuvintele cu care a început ziua, încheind-o cu aceeaşi invitatie adresată Sinelui tău.

Vocea lui Dumnezeu îţi va răspunde, căci El vorbeşte pentru tine şi pentru Tatăl tău. EI îţi va înlocui toate gândurile înebunite cu pacea lui Dumnezeu, amăgirile de sine cu adevărul lui Dumnezeu şi iluziile de sine cu Fiul lui Dumnezeu.

Lecţia 152 „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

Toate lucrurile sunt ecouri ale Vocii pentru Dumnezeu

Toate lucrurile sunt ecouri ale Vocii pentru Dumnezeu

Nimeni nu poate judeca pe baza unor dovezi parţiale. Asta nu e judecată, ci doar o opinie bazată pe ignoranţă şi pe îndoială. Pretinsa ei certitudine nu e decât o mască pentru incertitudinea pe care vrea să ţi-o ascundă şi are nevoie de o apărare iraţională pentru că ea e iraţională. Iar apărarea ei pare puternică, convingătoare şi fără pic de îndoială datorită întregii îndoieli de dedesubt.

Nu pari să te îndoieşti de lumea pe care o vezi. Nu pui sub semnul întrebării toate câte ţi se arată prin ochii trupului. Nici nu te întrebi de ce le crezi, deşi ai învăţat de foarte multă vreme că simţurile tale chiar înşeală. Faptul că le crezi până la ultimul detaliu ce ţi-l relatează e şi mai ciudat, când stai să te gândeşti cât de des au fost martori falşi! De ce te-ai încrede în ele atât de orbeşte? De ce, dacă nu din cauza îndoielii subiacente, pe care vrei să o ascunzi afişând certitudine?

Cum poţi să judeci? Judecata ta se bazează pe mărturia pe care ţi-o oferă simţurile tale. Ori mărturie mai falsă decât ea nici nu a existat. Dar cum altfel judeci lumea pe care o vezi? Ai o încredere demnă de toată mila în ce îţi relatează ochii şi urechile. Crezi că degetele tale ating realitatea şi dau de adevăr. Iată conştienţa pe care o înţelegi şi pe care o consideri mai reală decât cele adeverite de veşnica Voce pentru Dumnezeu.

Poate asta să fie judecată? Ai fost îndemnat deseori să te abţii să nu judeci, şi nu pentru că e un drept ce îţi este refuzat. Nu poţi să judeci. Poţi doar să crezi judecăţile eului, care sunt toate false. El îţi îndrumă simţurile cu grijă, să demonstreze cât eşti de slab, cât de neputincios şi de înspăimântat, cât de speriat de o pedeapsă dreaptă, cât de negru de păcate, cât de nenorocit în vinovăţia ta.

Eul îţi spune că lucrul acesta de care îţi vorbeşte şi pe care vrea totuşi să îl apere eşti tu. Iar tu crezi că e aşa cu certitudine încăpăţânată. Dar dedesubt rămâne îndoiala ascunsă că nu crede nici el ce îţi arată cu atâta convingere că ar fi realitatea. Doar pe el se condamnă. Doar în el vede vinovăţia. În tine îşi vede propria lui disperare. Să nu îi auzi vocea. Martorii pe care ţi-i trimite să îţi arate că răutatea lui este a ta sunt falşi şi vorbesc cu certitudine despre ceva de care nici nu au habar. Credinţa ta în ei e oarbă, pentru că nu vrei să împărtăşeşti îndoielile pe care stăpânul lor nu le poate învinge cu totul. Tu crezi că a te îndoi de proprii lui vasali ar fi să te îndoieşti de tine însuţi.

Trebuie să înveţi însă că, îndoindu-te de dovezile lor, faci loc recunoaşterii de sine şi laşi numai Vocea pentru Dumnezeu să fie Judecătorul lucrurilor în care merită să crezi. EI nu îţi va spune că trebuie să îţi judeci fratele după ce văd ochii tăi în el, nici după ce spune gura lui urechilor tale, nici după ce îţi relatează despre el atingerea degetelor tale. EI nu bagă în seamă asemenea martori inutili, care nu fac decât să mărturisească strâmb la adresa Fiului lui Dumnezeu. EI recunoaşte numai ce iubeşte Dumnezeu şi, în lumina sfântă a tot ce vede El, toate visele pe care şi le face eul despre ce eşti dispar înaintea splendorii pe care o zăreşte El.

Lasă-L pe El să fie Judecătorul a ce eşti, căci El are o certitudine în care nu există îndoială, deoarece se bazează pe o Certitudine atât de mare, încât lndoiala nu are înţeles în faţa Ei. Cristos nu Se poate îndoi de Sine Insuşi. Vocea pentru Dumnezeu nu poate decât să Îl cinstească, bucurându-se de deplina şi veşnica Lui nepăcătoşenie. Cel judecat de El poate doar să râdă în faţa vinovăţiei, nefiind dispus să se mai joace acum cu jucăriile păcatului; neluând în seamă mărturiile trupului înaintea extazului sfintei feţe a lui Cristos.

Aşa te judecă El. Acceptă-I Cuvântul despre ce eşti, căci El stă mărturie pentru minunata ta creaţie şi pentru Mintea al Cărui Gând a creat realitatea ta. Ce poate să însemne trupul pentru Cel Ce cunoaşte slava Tatălui şi a Fiului? Ce şoapte poate să audă de la eu? Ce L-ar putea convinge că păcatele tale sunt reale? Lasă-L să fie, totodată, Judecătorul tuturor lucrurilor care par să ţi se întâmple în această lume. Lecţiile Lui îţi vor da posibilitatea să acoperi distanţa dintre iluzii şi adevăr.

El va înlătura toată credinţa pe care ţi-ai investit-o în durere, dezastru, suferinţă şi pierdere. EI îţi dă viziune a care poate privi dincolo de toate aceste aparenţe crunte şi poate vedea blajina faţă a lui Cristos în fiecare dintre ele. Nu te vei mai îndoi că poţi avea parte numai de bine, tu, cel preaiubit de Dumnezeu, căci El va judeca toate întâmplările şi va preda singura lecţie pe care o conţin toate.

El va selecta elementele din ele care reprezintă adevărul şi nu va ţine cont de acele aspecte care nu reflectă decât nişte vise deşarte. Şi va reinterpreta tot ce vezi şi tot ce se întâmplă, fiecare împrejurare şi fiecare incident care pare să te atingă în orice fel, din perspectiva unicului Său cadru de referinţă, complet unificat şi sigur. Şi vei vedea iubirea de dincolo de ură, constanţa în schimbare, purul în păcat, şi numai binecuvânta rea Cerului asupra lumii.

Asta e învierea ta, căci viaţa ta nu face parte din ce vezi. E mai presus de trup şi lume, dincolo de fiecare mărturie a nesfinţeniei, în Sfânta Sfintelor, sfântă ca Aceasta. Prin toţi şi toate, Vocea Lui nu vrea să îţi vorbească decât de Sinele tău şi de Creatorul tău, Care e Una cu El. Aşa vei vedea în toate sfânta faţă a lui Cristos şi vei auzi in toate nimic altceva decât ecoul Vocii lui Dumnezeu.

Nu exersăm astăzi prin cuvinte decât la începutul intervalului petrecut cu Dumnezeu. Vom prefaţa aceste momente cu o singură reiterare lentă a gândului cu care începe ziua. Şi apoi ne vom privi gândurile, apelând în linişte la Cel Care vede elementele de adevăr din ele. Lasă-L pe El să evalueze fiecare gând care îţi vine în minte, să înlăture elementele de visare şi să ţi le dea înapoi ca idei curate care nu contrazic Voia lui Dumnezeu.

Dă-i Lui gândurile tale, iar El ţi le va înapoia ca miracole ce proclamă cu voioşie întregimea şi fericirea pe care i le voieşte Dumnezeu Fiului Său, ca dovadă a veşnicei Sale Iubiri. Şi fiecare gând astfel transformat capătă putere tămăduitoare de la Mintea care a Văzut adevărul din el şi nu s-a lăsat amăgită de falsul adăugat. Toate urmele de fantezie dispar. Şi ce rămâne e unificat într-un Gând desăvârşit, care îşi oferă desăvârşirea pretutindeni.

Petrece-ţi astfel cincisprezece minute când te trezeşti şi oferă bucuros alte cincisprezece înainte de culcare. Sujirea înfăptuită de tine începe când ţi s-au purificat gândurile toate. Aşa ţi se predă cum să îi predai Fiului lui Dumnezeu sfânta lecţie a sanctităţii sale. Nimeni nu va pregeta să asculte, când auzi Vocea pentru Dumnezeu aducând omagiu Fiului lui Dumnezeu. Şi toţi vor împărtăşi cu tine gândurile retraduse de El în mintea ta.

Aşa e Paştele tău. Şi aşa îţi aşterni asupra lumii darul de crini abil ca neaua, înlocuind mărturiile păcatului şi ale morţii. Prin transfigurarea ta, lumea e izbăvită şi voios eliberată de vinovăţie. Cu bucurie şi recunoştinţă ne ridicăm acum minţile înviate spre Cel Ce ne-a redat sănătatea minţii.

Şi ne vom aduce aminte în fiecare oră de Cel Care e mântuire şi izbăvire. În timp ce Îi aducem mulţumiri, lumea se uneşte cu noi si ne acceptă fericită gândurile sfinte, pe care Cerul le-a corectat şi le-a purificat. Acum începe în sfârşit slujirea înfăptuită de noi, de-a duce de jur împrejurul lumii vestea voioasă că adevărul nu are iluzii şi pacea lui Dumnezeu, prin noi, le aparţine tuturor.

Lecţia 151  „A COURSE IN MIRACLES” 

LECŢIA anterioară__

„DUMNEZEU ESTE"

Index pentru o înţelegere mai bună a cursului în miracole

Următorul glosar este extras din Glosarul lucrării

„A COURSE IN MIRACLES” de Kenneth Wapnick.

Conceptele prezentate sunt de importanţă centrală pentru înţelegerea cursului. Abrevierea î.e. (înţelegere eronată) stă pentru interpretarea egoistă, iar î.c. (înţelegerea corectă) pentru modul de a privi al SFÂNTULUI DUH.

A avea şi a fi Starea ÎMPĂRĂŢIEI CERULUI, în care nu există nici o deosebire între ceea ce avem şi ceea ce suntem; o expresie a principiului abundenţei; tot ce avem vine de la DUMNEZEU şi nu se poate pierde niciodată, nici nu ne poate lipsi, inclusiv IDENTITATEA noastră ca fiind FIUL SĂU; o parte integrantă esenţială a lecţiilor SFÂNTULUI DUH.

LECŢII Amintite aici din_ Cursul de Miracole

A da şi a primi ( a dărui şi a dobândi)

î.e.: Atunci când cineva dă, are mai puţin, convingere care sprijină credinţa egoului în penurie (lipsă) şi sacrificiu şi ilustrează propriul său principiu, cel de "a da pentru a căpăta"; întrucât egoul crede că poate să facă cadou darurile sale de vinovăţie şi teama, versiunea sa de a dărui este, de fapt, proiecţia.

î.c.: A dărui şi a dobândi e unul şi acelaşi lucru; aceasta oglindeşte principiul abundenţei şi legea extinderii, care sunt valabile în CER: mintea nu poate pierde niciodată ceva, căci atunci când iubire dăruieşti, iubire dobândeşti; darurile Spiritului sunt daruri calitative, nu cantitative; de aceea ele sporesc atunci când sunt împărtăşite; acelaşi principiu este valabil şi la nivelul egoului: atunci când împărtăşeşti vinovăţie (proiecţie), o şi capeţi. Vezi: a da.

A face / a plăsmui şi a crea

Spiritul creează, în timp ce egoul face, respectiv plăsmuieşte. În cunoaştere: Creaţia are loc numai în lumea cunoaşterii şi creează adevărul. În percepţie: Facerea sau plăsmuirea duce numai la iluzii, numite şi creaţii greşite. Abundenţa Principiul CERULUI, opus credinţei în penurie a egoului; FIUL LUI DUMNEZEU nu poate duce lipsă de ceva, nici nu poate avea vreo nevoie, fiindcă darurile lui DUMNEZEU, care, la creare I-au fost dăruite întru eternitate, sunt mereu cu el.

Atacul

Încercarea de a justifica proiectarea vinovăţiei asupra altora, arătând păcătoşenia şi vina lor, pentru ca noi să ne putem simţi liberi de acestea; întrucât atacul reprezintă întotdeauna o proiectare în afară a responsabilităţii pentru separare, el nu este niciodată justificat; se mai foloseşte pentru a desemna păcatul separării comis împotriva lui Dumnezeu, în urma căruia ne aşteptăm la un contraatac al lui Dumnezeu. (Notă: atacul şi separarea sunt folosite, practic, ca sinonime.)

Boala

Un conflict din cadrul minţii (vinovăţia), care este împins ("exportat") către nivelul corpului; încercarea egoului de a se apăra împotriva adevărului (spiritului), concentrându-şi atenţia asupra trupului; un trup bolnav este efectul minţii bolnave sau separate care l-a generat, şi reprezintă dorinţa egoului de ai învinovăţi pe alţii, sacrificându-ne pe noi înşine şi proiectând responsabilitatea pentru acest atac asupra celorlalţi.

Cauza şi efectul

Ele se află în raport de interdependenţă, dat fiind că existenţa unuia atrage după sine existenţa celuilalt; de aici rezultă că ceva, care nu este cauză, nu poate exista, întrucât tot ce este există are efecte.

În cunoaştere: DUMNEZEU este singura CAUZĂ, şi FIUL SĂU Îi este EFECTUL.

În percepţie: Păcatul separării este cauza visului despre suferinţă şi moarte, care este, la rândul său, efectul păcatului; iertarea ridică păcatul, prin faptul că arată celorlalţi că "păcatele" lor nu au avut nici un efect asupra noastră; dacă păcatul nu are nici un efect, el nu poate fi cauză şi, prin urmare, nu poate exista.

CERUL

Lumea cunoaşterii, în care sălăşluieşte Dumnezeu şi CREAŢIA SA, în unitatea VOII SALE şi a SPIRITULUI SĂU; cu toate că lumea percepţiei exclude CERUL; el poate fi reflectat (oglindit) aici în relaţia sfântă şi în lumea reală.

CHRIST

A DOUA PERSOANĂ a TREIMII; UNICUL FIU AL LUI DUMNEZEU sau totalitatea FIINŢEI; SINELE, pe care DUMNEZEU L-a creat prin extinderea SPIRITULUI SĂU; cu toate că CHRIST este CREATOR asemenea TATĂLUI SĂU, el nu este TATĂL, fiindcă DUMNEZEU L-a creat pe CHRIST, dar CHRIST nu l-a creat pe DUMNEZEU.

(Notă: CHRIST nu se confundă în mod exclusiv cu Isus.)

Clipa sfântă

Intervalul de timp în care alegem iertarea în locul vinovăţiei, miracolul în locul reproşului, SFÂNTUL DUH în locul egoului; este o expresie a acelei fărâme de bunăvoinţă din partea noastră de a trăi prezentul care se deschide către eternitate, în loc de a ne crampona de trecut, care ne ţine ferecaţi în iad; mai este folosit pentru a desemna clipa sfântă finală, apogeul tuturor clipelor sfinte pentru care am optat pe cărarea noastră.

Creaţia

Extinderea fiinţei sau spiritului lui DUMNEZEU, a CAUZEI, al cărei efect este FIUL SĂU; este descrisă ca fiind PRIMA VENIRE A LUI CHRIST; este funcţia FIULUI în CER, de a crea precum Dumnezeu L-a creat pe El.

(Notă: Creaţia există numai la nivelul cunoaşterii şi nu este identică cu creativitatea, aşa cum "cunoaştem" din lumea percepţiei.)

Credinţa

Expresia deciziei noastre de a ne pune încrederea în ceva; libertatea de a crede în ego sau în SFÂNTUL DUH, în iluzia păcatului din ceilalţi sau în adevărul sfinţeniei lor ca FII ai lui DUMNEZEU. Cunoaşterea CERUL, dar şi lumea lui DUMNEZEU şi a Creaţiei Sale unite, înainte de separare; în cunoaştere nu există diferenţe sau forme şi, de aceea, ea exclude lumea percepţiei; a nu se confunda cu termenul curent de "cunoaştere", care conţine un subiect ce "cunoaşte" şi un obiect care este "cunoscut"; aici cunoaşterea se referă la experimentarea curată, lipsită de distincţia dintre subiect şi obiect.

Dar / Har

În cunoaştere: Darurile lui DUMNEZEU sunt iubirea, viaţa şi libertatea. Ele nu pot fi niciodată luate, cu toate că în lumea aceasta pot fi negate.

În percepţie: î.e.: darurile egoului sunt teama, suferinţa şi moartea, cu toate că de cele mai multe ori nu sunt recunoscute drept ceea ce sunt; darurile egoului se capătă prin sacrificiu.

î.c.: Darurile lui Dumnezeu, SFÂNTUL DUH le transpune în iertare şi bucurie, de care avem parte împărtăşindu-le cu ceilalţi.

   Vezi: a dărui şi a dobândi.

În percepţie: iubirea se exprimă prin iertare; este sentimentul dăruit nouă de DUMNEZEU, contrastând cu sentimentul propriu egoului: teama; iubirea devine manifestă întotdeauna atunci când doi se unesc.

JUDECATA DE APOI, JUDECATA CEA DIN URMĂ Coincide cu sfârşitul Ispăşirii când, ca urmare a VENIRII DIN NOU A CHRISTului, se va face discriminarea între adevăr şi iluzie şi se va ridica toată vinovăţia, iar prin aceasta ni se va reîntoarce conştienţa că suntem FIUL preaiubit al lui DUMNEZEU.

Liberul arbitru, libera voinţă

Există numai în lume iluzorie a percepţiei, unde se pare că FIUL LUI DUMNEZEU ar avea puterea de a se separa de DUMNEZEU; de vreme ce pe acest nivel alegem să fim separaţi, putem, tot aici, să luăm hotărârea de a ne schimba atitudinea; această libertate a alegerii între mentalitatea noastră şi cea corectă este singura libertate posibilă în această lume.

Lumea

Nivelul I: efectul credinţei egoiste în separare, care îi este şi cauza; gândul separării, căruia i s-a dat formă; lumea în care este expresia credinţei în timp şi spaţiu nu a fost creată de DUMNEZEU, care transcende total timpul şi spaţiul; dacă nu se face referinţă în mod expres la lumea cunoaşterii, termenul de lume se referă numai la percepţie, lumea egoului post separationem.

Nivelul II: î.e.: Lumea separării întăreşte credinţa egoului în păcat şi vină, prin care este menţinută aparenta existenţă a lumii acesteia.

î.c.: Lume devine locul în care ne învăţăm lecţiile iertării, un mijloc didactic pe care SFÂNTUL DUH îl foloseşte ca să ne ajute să transcendem lumea; prin urmare, rostul lumii este să ne înveţe că lumea nu există.

   Vezi: Lumea reală.

Lumea reală

Starea minţii, în care lumea percepţiei este eliberată, prin iertare, de proiecţiile vinovăţiei cu care am împovărat-o; s-a schimbat, aşadar, atitudinea şi nu lumea, căci vedem prin viziunea lui CHRIST, care binecuvântează în loc să judece; visul fericit al SFÂNTULUI DUH, care reprezintă sfârşitul Ispăşirii şi care anulează gândurile noastre de separare, ceea ce îngăduie lui Dumnezeu să facă pasul final.

Magia

Încercarea de a rezolva o problemă acolo unde ea nu se află; strategia egoului de a eluda problema reală separarea de DUMNEZEU şi de a o menţine cât mai departe de RĂSPUNSUL LUI DUMNEZEU; vinovăţia este proiectată afară din mintea noastră, asupra altora (atac) sau asupra propriului trup (boală), şi se încearcă rezolvarea ei acolo, în loc să îngăduim ca SFÂNTUL DUH să o ridice din mintea noastră.

Mântuirea

ISPĂŞIREA sau abolirea separării; prin schimbarea atitudinii noastre, care atrage după sine iertarea şi miracolul, suntem "mântuiţi" de credinţa noastră în realitatea păcatului şi a vinovăţiei.

Mecanismele de apărare şi respingere, strategiile defensive

î.e.: mijloacele pe care le folosim pentru a ne "apăra" de propria noastră vinovăţie şi teamă, precum şi de atacurile celorlalţi; cele mai importante mecanisme de apărare sunt negarea şi proiecţia; particularitatea lor este faptul că provoacă tocmai acel lucru de care ar voi să te scape

("De ce ţie frică nu scapi" n. trad.), întrucât întăresc credinţa în propria noastră vulnerabilitate, ceea ce, pe de altă parte, ne amplifică teama şi credinţa că avem nevoie de apărare.

î.c.: mecanismele de apărare şi de respingere sunt interpretate ca fiind mijloace pentru a ne elibera de teamă; negarea, de exemplu, neagă negaţia adevărului, iar proiectarea vinovăţiei (culpabilităţii) noastre devine mijlocul pentru iertarea vinei.

Mentalitate corectă

Acea parte a minţii noastre scindate care ascultă de SFÂNTUL DUH Vocea iertării şi a raţiunii şi care alege să urmeze călăuzirea Acestuia şi nu a egoului, pentru a se reîntoarce astfel la MENTALITATEA LUI UNU.

Mentalitatea eronată

Acea parte a minţii noastre scindate care ascultă de vocea păcatului, a vinovăţiei, a temerii şi atacului şi alege să dea ascultare dictatului ei, fapt în urma căruia devenim şi mai prinşi în lumea separării; este aproape întotdeauna identic cu egoul.

Mentalitatea LUI UNU

Este MINTEA lui DUMNEZEU sau MINTEA lui CHRIST; extinderea lui DUMNEZEU, care este MINTEA unificată a FIINŢEI şi care transcende atât mentalitatea corectă cât şi mentalitatea eronată;

MENTALITATEA LUI UNU nu există decât la nivelul cunoaşterii.

Mintea

În cunoaştere: Expresia Spiritului care lucrează; mintea şi spiritul sunt cam acelaşi lucru; spiritul îi conferă minţii energia sa creatoare.

În percepţie: mijlocul prin care alegem; suntem liberi să credem că mintea noastră poate fi separată sau despărţită de MINTEA lui DUMNEZEU (mentalitate eronată) sau ce poate să-I fie restituită (mentalitate corectă); termenul de minte nu se referă la creier, care este un organ fizic şi, ca atare, un aspect ale egoului nostru sau al sinelui nostru trupesc.

Miracolul

Schimbarea atitudinii, care ne preschimbă percepţia lumii egoului lumea păcatului, vinei şi temerii în percepţia SFÂNTULUI DUH, o percepţie a iertării; este expresia restabilirii unităţii cu aproapele nostru, prin care se corectează şi se anulează eroarea separării; miracolele transcend legile acestei lumi şi reflectă legile lui DUMNEZEU; ele se înfăptuiesc de către SFÂNTUL DUH, sau Iisus, prin noi şi sunt mijlocul atât a vindecării noastre, cât şi a altora; a nu se confunda cu accepţiunea tradiţională a miracolului ca fiind modificarea unor fenomene exterioare.

Moartea

î.e.: mărturia ultimă pentru aparenta realitate a trupului şi pentru separarea de CREATORUL nostru, care este viaţa; dacă trupul moare, înseamnă că a trăit, deci şi făcătorul său egoul trebuie că este real şi trăieşte: moartea este înţeleasă ca pedeapsa finală pentru păcatul separării, comis de noi.

î.c.: părăsirea în linişte a trupului, după ce acesta şi-a îndeplinit rostul de dispozitiv didactic.

Negarea

î.e.: eludarea vinovăţiei prin expulzarea din conştienţă a deciziei care a generat-o, sustrăgând-o astfel corecţiei sau ISPĂŞIRII; întrucâtva similară reprimării; negarea este credinţa egoului că el este tatăl nostru, şi nu DUMNEZEU. î.c.: negarea este folosită pentru a nega eroarea şi a afirma adevărul.

Păcatul

Convingerea despre realitatea separării noastre de DUMNEZEU, separarea fiind privită de ego drept iremediabilă, ea reprezentând atacul nostru asupra lui DUMNEZEU, CARE nu ne-ar ierta asta niciodată: această credinţă în păcat atrage după sine vinovăţia, care se cere pedepsită; păcatul este identic cu separarea şi este conceptul central în sistemul de gândire al egoului, din care decurg în mod logic toate celelalte (concepte); pentru SFÂNTUL DUH, păcatele sunt nişte erori care pot (şi trebuie) să fie corectate şi vindecate.

Percepţia

Nivelul I: Lumea formei şi a percepţiei de după separare; această lume şi lumea cunoaşterii se exclud reciproc; lumea aceasta se naşte din credinţa noastră în separare şi nu posedă realitate în afara acestui gând.

Nivelul II: Percepţia provine din proiecţie; ceea ce vedem lăuntric determină ceea ce vedem în afară; hotărâtoare pentru percepţia noastră este, aşadar, interpretarea dată de noi "realităţii" şi nu ceea ce, în mod obiectiv, apare ca fiind real.

î.e.: Perceperea păcatului şi a vinovăţiei ne este de folos pentru a aboli (anula) credinţa în realitatea separării.

   Vezi: Percepţia adevărată.

Percepţia adevărată

A percepe prin ochii CHRISTului; viziunea, care corectează percepţiile greşite ale egoului; a nu se confunda cu vederea fizică; este acea atitudine care ridică (anulează) proiecţiile de culpabilitate (vinovăţie) şi care ne permite să contemplăm lumea reală în locul unei lumi a păcatului, a vinovăţiei, a suferinţei şi a morţii.

Principiul penuriei (lipsei)

Un aspect al vinovăţiei; credinţa că suntem goi şi incompleţi şi că ne lipsesc cele de care avem nevoie; asta ne face să căutăm idoli sau relaţii speciale, pentru a umple golul pe care îl simţim în noi înşine; adesea merge mână în mână cu senzaţia de deprimare, atunci când credem că alţii ne răpesc pacea de care, în realitate, ne-am lipsit noi înşine; în opoziţie cu principiul abundenţei, al lui DUMNEZEU.

Proiecţia

Legea fundamentală a minţii: proiecţia produce percepţia ceea ce vedem lăuntric determină ceea ce vedem în exterior.

î.e.: ea întăreşte vinovăţia, punând-o pe seama altuia, atacând-o acolo şi negând-o în noi înşine; o încercare de a ne îndepărta responsabilitatea pentru separare şi de a o pune pe seama altora.

î.c.: principiul extinderii, care ridică vinovăţia, extinzând (proiectând) iertarea SFÂNTULUI DUH.

Răstignirea

Un simbol pentru atacul egoului asupra lui DUMNEZEU şi, ca atare, asupra FIULUI SĂU, simbol ce stă mărturie "realităţii" suferinţei, a sacrificiului şi a morţii, pe care lumea pare să o manifeste; se referă şi la răstignirea lui Isus, o pildă extremă care a demonstrat că adevărata noastră IDENTITATE a Iubirii nu poate fi niciodată distrusă, căci moartea nu are nici o putere asupra vieţii.

Relaţia sfântă

Împreunarea a doi oameni, care odinioară s-au văzut ca fiind separaţi unul de celălalt, întru viziunea CHRISTului; mijlocul, folosit de SFÂNTUL DUH pentru abolirea vinovăţiei unei relaţii nesfinte (sau speciale), prin stabilirea unui nou ţel, al iertării (sau al adevărului).

Relaţiile speciale

Relaţiile asupra cărora proiectăm vinovăţia şi pe care le folosim drept substitut pentru iubire şi pentru relaţia noastră cu DUMNEZEU; dat fiind că toate relaţiile speciale menţin vinovăţia, ele întăresc credinţa în principiul penuriei (lipsei) şi produc tocmai ceea ce vor să preîntâmpine; toate relaţiile din lumea aceasta încep ca nişte relaţii speciale, datorită faptului că toate încep cu perceperea separării, care trebuie apoi corectată de SFÂNTUL DUH, prin iertare, datorită căreia relaţia devine sfântă; există două forme de relaţii speciale: ura specială justifică proiectarea vinovăţiei prin atac; iubirea specială ascunde atacul în spatele iluziei iubirii; în această formă de relaţie credem că nevoile noastre speciale sunt satisfăcute de oameni speciali cu însuşiri speciale, datorită cărora îi iubim; în acest sens iubirea specială este întrucâtva identică cu dependenţa.

Revelaţia

Comunicarea directă dintre DUMNEZEU şi FIUL SĂU, care reflectă forma originară a comunicării stabilită la crearea noastră; ea porneşte de la DUMNEZEU către FIUL SĂU, dar nu şi viceversa; în această lume este posibilă o reîntoarcere scurtă la această stare.

Rugăciunea

Aparţine lumii percepţiei, de vreme ce rugăciunea Îl roagă pe DUMNEZEU să ne dea un lucru de care ni se pare că avem nevoie; singura noastră rugăciune adevărată este rugăciunea pentru iertare, deoarece aceasta ne face conştienţi de faptul că avem deja tot ceea ce ne trebuie; modul în care se foloseşte aici termenul de rugăciune nu include trăirea unirii cu DUMNEZEU, aşa cum aceasta apare în diferite faze ale liniştii sau ale meditaţiei.

Sacrificiu

O convingere centrală în sistemul de credinţă al egoului: cineva trebuie să piardă pentru ca altul să câştige; principiul renunţării pentru a primi (a da pentru a căpăta): de pildă, pentru a câştiga iubirea lui DUMNEZEU, trebuie să plătim un preţ, de obicei sub forma suferinţei, pentru a ne ispăşi păcatul (vina); este răsturnarea principiului mântuirii, sau al dreptăţii: nimeni nu pierde şi toţi câştigă.

Separarea

Credinţa în păcat, credinţă ce susţine o identitate separată de Creatorul nostru; separarea pare să fi avut loc odinioară, iar lumea care a răsărit din acest gând este simbolizată de ego; este o lume a percepţiei şi a formei, a durerii, suferinţei şi morţii; separarea este reală în timp, dar în eternitate ea este necunoscută.

SFÂNTUL DUH

Persoana a treia a TREIMII, CARE este RĂSPUNSUL lui DUMNEZEU DAT separării şi puntea de legătură dintre DUMNEZEU şi FIII SĂI separaţi; El vede iluziile noastre (percepţie) şi ne conduce prin ele către adevăr (cunoaştere); este VOCEA pentru DUMNEZEU, CARE vorbeşte pentru El şi pentru SINELE nostru real şi ne aduce aminte de IDENTITATEA de care am uitat: este denumit şi Mângâietorul, CĂLĂUZA, MIJLOCITORUL şi ÎNVĂŢĂTORUL.

SINELE

Adevărata noastră IDENTITATE ca FIU al lui DUMNEZEU; sinonim cu CHRISTul, PERSOANA A DOUA A TREIMII; opusul sinelui egoist, pe care l-am plăsmuit drept substitut (înlocuitor) pentru SINELE creat de DUMNEZEU; în puţine cazuri se referă la SINELE lui DUMNEZEU.

Spiritul

Esenţa realităţii noastre care, fiind din DUMNEZEU, este neschimbătoare şi eternă; este opusă trupului întruparea egoului care se schimbă şi moare; energia spiritului este activată de minte, căreia îi corespunde întrucâtva.

Teama

Sentimentul egoului, care este opusul iubirii, sentiment dăruit nouă de DUMNEZEU; teama îşi are originea în presupunerea că vom fi pedepsiţi după cum o cere sentimentul nostru de vinovăţie pentru păcatele noastre; îngrozitoarea teamă de ceea ce credem că merităm, care rezultă din aceasta, ne face să ne apărăm pe noi înşine, atacându-i pe alţii, ceea ce nu duce decât la amplificarea senzaţiei de vulnerabilitate şi teamă, producând un cerc diabolic (vicios) al temerii şi apărării.

Timpul

Nivelul I: Un element de bază al lumii iluzorii a separării care provine de la ego, în opoziţie cu eternitatea, care există numai în CER; de vreme ce timpul pare a fi liniar, el este cu adevărat prezent, în totalitatea sa, într-o minusculă clipă, care deja a fost corectată şi suspendată de SFÂNTUL DUH.

Nivelul II: î.e.: mijlocul pentru menţinerea egoului, prin faptul că păcatele trecutului sunt menţinute cu ajutorul sentimentelor de culpabilitate şi sunt proiectate în viitor, prin intermediul fricii de pedeapsă, în timp ce prezentul singurul timp care există este trecut cu vederea.

î.c.: mijlocul pentru abolirea egoului, prin faptul că iertăm trecutul cu ajutorul clipei sfinte, clipa miracolelor; atunci când iertarea este deplină, lumea timpului şi-a îndeplinit rostul şi dispare în eternitate.

Treimea

Este constituită din DUMNEZEU TATĂL şi CREATORUL, din FIUL SĂU CHRISTul SINELE nostru adevărat şi din SFÂNTUL DUH VOCEA pentru DUMNEZEU; în PERSOANA A DOUA sunt incluse creaţiile noastre; unitatea nivelelor ACESTORA nu este comprehensibilă în această lume.

Trupul

Nivelul I: Întruparea egoului; gândul separării, pe care mintea îl proiectează într-o formă; martorul aparent în favoarea realităţii separării; cuprinde atât corpul nostru fizic cât şi personalitatea noastră.

Nivelul II: Trupul în sine este neutru, nici bun, nici rău: rostul îi este conferit de către minte.

î.e.: trupul este simbolul vinovăţiei şi atacului.

î.c.: trupul este instrumentul mântuirii, este mijlocul pentru a demonstra şi a învăţa iertarea, prin care se modifică vinovăţia egoului.

Un curs în miracole

Cursul vorbeşte adesea la persoana întâia; ţelul său nu este Iubirea sau DUMNEZEU, ci îndepărtarea obstacolelor vinovăţiei şi temerii prin iertare; aceste obstacole ne împiedică să-L acceptăm pe DUMNEZEU; cursul este deci preocupat mai degrabă de demascarea şi abolirea egoului, decât de explicitarea noţiunilor de CHRIST şi Spirit Divin.

VENIREA LUI CHRIST

Restabilirea conştientizării realităţii noastre ca UNICUL FIU AL LUI DUMNEZEU, realitate de care eram conştienţi la crearea noastră VENIREA LUI CHRIST; ea precede JUDECATA DE APOI, după care această lume a iluziilor ia sfârşit.

Vindecarea

Corecţia adusă credinţei întreţinută de către minte în boală, ce face ca separarea şi trupul să apară ca fiind reale; vindecarea se întemeiază pe credinţa că IDENTITATEA noastră adevărată este spiritul şi nu trupul; din această cauză boala, oricare ar fi natura ei, trebuie că este iluzorie, dat fiind că numai un trup sau un ego pot suferi; vindecarea reflectă, aşadar, principiul ce spune că în miracole nu există vreo rodine a rangului dificultăţilor; ea este efectul unirii cu aproapele tău întru iertare şi a preschimbării perceperii unor trupuri separate într-o percepţie în care ţelul comun al vindecării stă pe primul plan.

Vinovăţia

Sentimentul pe care îl avem în legătură cu păcatul; totalitatea tuturor sentimentelor şi convingerilor negative pe care le avem, în majoritatea lor în mod inconştient, faţă de noi înşine; vinovăţia se bazează pe un sentiment al unei nevredniciri inerente nouă, care, după toate aparenţele, nu poate fi remediată nici de atotputernicia lui DUMNEZEU; credem că El cere pedepsirea noastră pentru păcatul separării, comis de către noi; vinovăţia se proiectează întotdeauna sub forma atacului fie asupra altora, sub forma mâniei, fie asupra propriului trup, sub forma bolii.

   Vezi: Principiul penuriei (lipsei)

Visul

Starea de după separare, în care FIUL lui DUMNEZEU visează o lume a păcatului, vinei şi fricii, crezând că aceasta este realitatea, iar CERUL un vis; FIUL, în calitate de visător, este cauza lumii, lumea fiind efectul, cu toate că acest raport dintre cauză şi efect apare în această lume ca fiind răsturnat, căci părem să fim efectul sau victima lumii; folosit uneori pentru a desemna visele din somn, deşi nu există vreo deosebire reală între ele şi visele cu ochii deschişi (ale stării de trezie), dat fiind că ambele fac parte din lumea iluzorie a percepţiei.

Visul fericit

Corecţia aplicată de SFÂNTUL DUH visului egoist al durerii şi suferinţei; cu toate că şi visul fericit este o iluzie, el transcende toate iluziile; este visul iertării, în care contemplăm lumea reală şi găsim mântuirea.

Viziunea

Percepţia CHRISTului sau a SFÂNTULUI DUH, ce priveşte dincolo de trup către spirit, care este IDENTITATEA noastră adevărată; viziunea iertării şi a nepăcătoşeniei (neprihănirii), prin care se vede lumea reală; viziunea este pur lăuntrică şi oglindeşte decizia de a accepta realitatea în loc de a o judeca; viziunea nu poate fi confundată, aşadar, cu vederea fizică.

„DUMNEZEU ESTE"