“Voi accepta
Ispăşirea pentru mine însumi”.
Aici
se pune capăt oricărei alegeri. Căci ajungem aici la decizia de a ne accepta pe
noi înşine aşa cum ne-a creat Dumnezeu şi ce altceva reflectă alegerea, decât
incertitudinea cu privire la ceea ce suntem?
Nu
există îndoială care să nu-şi aibă rădăcinile aici. Nu există întrebare care să
nu reflecte această incertitudine. Nu există conflict care să nu comporte
această neechivocă şi simplă întrebare:
Ce sunt eu?
Însă
cine altul ar putea pune această întrebare decât cineva care a refuzat să se
recunoască pe sine? Numai refuzul de a te accepta pe tine însuţi ar putea face
ca această întrebare să pară sinceră. Singurul lucru care poate fi cu siguranţă
cunoscut de orice vieţuitoare este ceea ce este ea. Din acest unic punct al
certitudinii, ea contemplă celelalte lucruri ca fiind la fel de certe precum ea
însăşi. Incertitudinea cu privire la ceea ce trebuie că eşti este o autoamăgire
de proporţii atât de vaste, încât magnitudinea ei de neconceput.
A
fi viu şi a nu te cunoaşte pe tine însuşi înseamnă a crede că, în realitate,
eşti mort. Fiindcă, ce altceva înseamnă viaţa decât a fi tu însuţi, şi ce
altceva poate fi viu în locul tău?
Cine
este cel care se îndoieşte?
De
ce anume se îndoieşte?
Cui
îi pune întrebări?
Cine
poate să-i răspundă?
El
afirmă, pur şi simplu, că nu este el însuşi, prin urmare, fiind altceva, devine
un cercetător a ceea ce este acel ceva. Cu toate acestea, el nu ar putea fi
nicidecum viu, dacă nu ar cunoaşte răspunsul. De întreabă ca şi cum nu ar
cunoaşte, nu face decât să arate că nu vrea să fie ceea ce este. Dar el a
acceptat ceea ce este, dat fiind că trăieşte; a judecat împotrivă şi i-a negat
valoarea, decizând că nu cunoaşte singura certitudine datorită căreia trăieşte.
Astfel devine nesigur de propria sa viaţă, căci a negat ceea ce reprezintă ea.
Din
cauza acestei negaţii ai nevoie de Ispăşire. Negaţia ta nu a produs schimbări
în ceea ce eşti. Dar ţi-ai scindat mintea într-o parte care cunoaşte, şi una
care nu cunoaşte adevărul. Eşti tu însuţi. În privinţa aceasta nu există nici o
îndoială. Şi totuşi, te îndoieşti de aceasta. Însă nu te întrebi care parte a
ta se poate îndoi de tine însuţi. Acea parte care pune această întrebare nu
poate, în realitate, să fie o parte din tine. Căci întreabă de cineva care
cunoaşte răspunsul.
Dacă
ar fi parte din tine, atunci certitudinea ar fi imposibilă. Ispăşirea remediază
strania idee că este posibil să te îndoieşti de tine însuţi, să fii nesigur de
ceea ce realmente eşti. Acesta este abisul nebuniei. Şi totuşi, este întrebarea
universală a lumii. Ce altceva înseamnă asta decât că lumea este nebună? De ce
să-i împărtăşim nebunia, acceptând nefericita credinţă că ceea ce este
universal aici, este şi adevărat? Nimic din ceea ce crede lumea nu este adevărat.
Ea
este un loc al cărui scop este de a fi un popas unde cei care pretind că nu se
cunosc pe ei înşişi pot veni să se întrebe ce anume sunt. Şi ei vor veni din
nou până ce vor fi acceptat Ispăşirea şi vor fi învăţat că este imposibil să te
îndoieşti de tine însuţi şi să nu fii conştient de ceea ce eşti. Nu ţi se cere
decât acceptare, căci ceea ce eşti este cert.
Este
de-a pururi pecetluit în sfânta Minte a lui Dumnezeu, precum şi în a ta însăţi.
Ceea ce eşti este atât de inaccesibil oricărei îndoieli şi contestări, încât a
pune întrebarea ce anume poate să fie, este dovada de care ai nevoie spre aţi
demonstra credinţa în contradicţia care afirmă că nu cunoşti ceea ce nu se
poate să nu cunoşti.
Este
aceasta o întrebare, sau o afirmaţie care se neagă pe sine în ceea ce afirmă?
Să nu îngăduim sfintelor noastre minţi să se ocupe cu asemenea tâlcuiri fără
rost. Aici avem o misiune de îndeplinit. Nu am venit să reîntărim nebunia în
care odinioară am crezut. Să nu uităm scopul pe care l-am acceptat. Am venit să
dobândim mai mult decât doar propria noastră fericire.
Ceea
ce acceptăm că suntem proclamă ceea ce fiecare trebuie că este, împreună cu
noi. Nu-i neglija pe fraţii tăi, căci pe tine însuţi te neglijezi. Priveşte-I
cu iubire, ca să afle că sunt parte din tine, precum şi tu eşti parte din ei.
Iată ce ne învaţă Ispăşirea.
Demonstrând
că unitatea Fiului lui Dumnezeu este neafectată de credinţa sa cum că n-ar şti
ce este el. Acceptă astăzi Ispăşirea, nu pentru a schimba realitatea, ci doar
pentru accepta adevărul despre tine, ca apoi să-ţi continui drumul bucurându-te
întru Iubirea nesfârşită a lui Dumnezeu. Atât ni se cere să facem. Atât vom
face astăzi.
Câte
cinci minute, dimineaţa şi seara, le vom consacra în vederea aplicării minţilor
noastre către tema de astăzi. Începem cu această recapitulare privind misiunea
noastră:
Voi
accepta Ispăşirea pentru mine însumi. Căci sunt dintotdeauna aşa cum ma creat
Dumnezeu. Nu am pierdut cunoaşterea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu atunci când
ne-a creat asemenea Lui. Putem să ne aducem aminte de ea şi pentru ceilalţi,
căci în creaţie toate minţile sunt una.
Iar
în memoria noastră se află aducerea aminte despre cât de dragi ne sunt
întradevăr fraţii noştri, cât de mult fiecare minte este parte din noi, cât de
credincioşi ne-au fost ei în realitate şi cum Iubirea Tatălui nostru îi conţine
pe toţi. Cuprinşi de recunoştinţă faţă de toată creaţia, în Numele Creatorului
şi a Unităţii Sale cu toate aspectele creaţiei, ne reafirmăm astăzi, la fiecare
oră, ataşamentul faţă de cauza noastră, lăsând la o parte toate gândurile care
ne-ar distrage de la ţelul nostru sfânt.
Preţ
de câteva minute, lasă-ţi mintea să se desprindă de păienjenişul prostesc pe
care lumea vrea să-l urzească în jurul Fiului lui Dumnezeu. Şi dă-ţi seama cât
de fragilă este natura lanţurilor ce par să ţină cunoaşterea de tine însuţi în
afara conştienţei tale, atunci când spui:
Voi accepta Ispăşirea
pentru mine însumi. Căci sunt dintotdeauna aşa cum m-a creat Dumnezeu.
Lecţia 139 „A COURSE IN MIRACLES”
LECŢIA anterioară__
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu