17 august 2018

Prin har trăiesc. Prin har sunt eliberat




Prin har trăiesc. Prin har sunt eliberat

Harul e un aspect al Iubirii lui Dumnezeu foarte asemănător stării care domneste în unitatea adevărului. E cea mai înaltă aspiraţie a lumii, căci duce cu totul dincolo de lume. Deşi întrece învătarea este obiectivul învăţării, căci harul nu poate veni până nu se pregăteşte mintea pentru adevărata acceptare. Harul le devine pe loc celor care au pregătit o masă unde poate fi aşezat cu gingăşie şi primit de bunăvoie; un altar curat şi sfânt pentru acest dar.

Harul e acceptarea Iubirii lui Dumnezeu într-o lume a urii şi a fricii aparente. Numai prin har dispar frica şi ura, căci harul prezinta o altă stare atât de opusă la tot ce conţine lumea, încât cei ale căror minţi, sunt luminate de darul harului nu pot să creadă că lumea fricii e realitate. Harul nu se învaţă. Ultimul pas trebuie să treacă dincolo de toată învăţarea. Harul nu e obiectivul pe care aspiră să îl atingă acest curs.

Dar ne pregătim pentru har în sensul că o minte deschisă poate să audă Deşteptarea. Nu e complet închisă la Vocea lui Dumnezeu devenit conştientă că există lucruri pe care nu le ştie, aşa că e gata să accepte o stare complet diferită de trăirea cu care s-a familiarizat.

Am dat poate impresia că ne contrazicem afirmaţia potrivit căreia revelaţia că Tatăl şi Fiul sunt una s-a stabilit deja. Dar am mai spus că mintea determină când va fi momentul respectiv şi că l-a şi determinat. Şi totuşi, te îndemnăm din răsputeri să stai mărturie pentru Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a grăbi trăirea adevărului şi a-i accelera sosirea în fiecare minte care recunoaşte efectele adevărului asupra ta.

Unitatea este pur şi simplu ideea că Dumnezeu este. Şi, în Fiinţa Lui, El cuprinde toate lucrurile. Nicio minte nu conţine altceva decât pe El. Spunem "Dumnezeu este" şi apoi tăcem, căci - în cunoaşterea aceasta - cuvintele nu au niciun înteles. Nu sunt buze să le rostească, şi nicio parte a minţii suficient de distinctă să se simtă conştientă acum de ceva ce-ea.. S-a unit cu Sursa ei. Şi, exact ca Sursa ei, ea pur şi simplu este.

Nu e ceva despre care poţi vorbi sau scrie, şi nici ceva la care să te poţi gândi. E ceva ce vine în fiecare minte când s-a dat complet şi s-a primit complet recunoaşterea totală că voia ei e a lui Dumnezeu.

E ceva ce readuce mintea în prezentul nesfârşit, unde trecutul şi viitorul sunt de neconceput. E ceva ce depăşeşte mântuirea, ceva ce stă dincolo de ideea de timp, de iertare şi de sfânta faţă a lui Cristos.Fiul lui Dumnezeu a dispărut pur şi simplu în Tatăl său, exact ca TatăI său în el. Lumea nu a existat deloc. Veşnicia rămâne o stare constantă.

Asta e ceva ce depăşeşte trăirea pe care încercăm să o grăbim.

Dar iertarea, predată şi învăţată, aduce cu ea trăirile care adeveresc că se apropie acum momentul stabilit de minte să abandoneze totul în afară de asta. Nu îl grăbim, de parcă ce vei oferi a fost ascuns de Cel Ce ne predă semnificaţia iertării.

Toată învăţarea a fost deja în Mintea Lui, desăvârşită şi deplină. EI a recunoscut tot ce ar avea timpul de dat şi a dat totul tuturor minţilor, ca fiecare să poată hotărî - dintr-un punct în care timpul s-a sfârşit - când va fi eliberată pentru revelaţie şi veşnicie. Am spus deja de câteva ori că nu faci decât să întreprinzi o călătorie gata încheiată.

Căci unitatea trebuie să fie aici. Indiferent care ar fi momentul pe care şi l-a stabilit mintea pentru revelaţie, el e total irelevant pentru ceea ce trebuie să fie o stare constantă, de-a pururi cum a fost mereu, ramânând de-a pururi aşa cum e acum. Noi ne preluăm pur şi simlu rolul desemnat demult, pe deplin recunoscut ca perfect îndeplinit de Cel Ce a scris scenariul mântuirii în Numele Creatorului Său si în Numele Fiului Creatorului Său.

Nu e nevoie să aducem lămuriri suplimentare pentru ceva ce nimeni de aici nu poate să înţeleagă. Când va veni revelaţia unităţii tale, se va cunoaşte şi înţelege pe deplin. Acum avem de muncit, pentru că cei aflaţi în timp pot vorbi de lucruri de dincolo şi pot ascuIta cuvinte care încearcă să explice că ceea ce stă încă să vină a şi trecut. Oare ce înţeles pot să transmită cuvintele acestea celor ce stau că să numere orele, şi se scoală, lucrează şi se culcă în funcţie de mersul lor?

Ajunge, atunci, că ai de muncit pentru a-ţi juca rolul. Sfârşitul trebuie să îţi rămână obscur până nu închei de făcut partea ce îţi revine. Nu contează. Căci de partea ta continuă să depindă tot restul. Când preiei rolul care ţi s-a desemnat, mântuirea se apropie încă un pic de fiecare inimă incertă care nu bate încă la unison cu Dumnezeu.

Iertarea este tema principală care străbate mântuirea de la cap la coadă, ţinându-i toate părţile în relaţii semnificative, cursul direcţionat şi rezultatul sigur. Iar acum cerem har, darul final pe care îl poate acorda mântuirea. Trăirea pe care o aduce harul se va sfârşi în timp, căci harul prefigurează Cerul, dar nu înlocuieşte ideea de timp decât pentru puţină vreme.

Intervalul acesta este de ajuns. Aici se depun miracolele, să le înapoiezi din clipe sfinte pe care le primeşti, prin har în trăirea ta, tuturor celor ce văd lumina care stăruie pe faţa ta. Ce să fie faţa lui Cristos, dacă nu faţa celui ce a intrat o clipă în veşnicie şi a adus de acolo, ca să binecuvânteze lumea, o reflecţie clară a unitătii pe care a simţit-o timp de o clipă? Cum ai putea să o dobândeşti, în sfârşi pentru totdeauna, cât timp o parte din tine rămâne pe dinafară,.neştiutoare, netrezită şi având nevoie de tine ca martor al adevărului?

Fii recunoscător că te întorci, pe cât ai fost de bucuros să pleci o clipă, şi acceptă darurile pe care ţi le-a procurat harul. Le aduci înapoi la tine însuţi. Iar revelaţia nu e cu mult în urmă. Venirea ei este asigurată. Cerem har şi trăirea care vine din har. Primim cu bucurie eliberarea pe care le-o oferă tuturor. Nu cerem ce nu e de cerut.Nu ne uităm mai departe de ce poate da harul. Căci asta putem da în harul care ne-a fost dat.

Ce ne propunem azi să învăţăm nu merge mai departe de această rugăciune. In lume însă, ce poate fi mai mult decât ce îi cerem azi Celui Care dă harul pe care îl cerem, după cum i s-a dat şi Lui? Prin har trăiesc. Prin har sunt eliberat.

    Prin har dau.
    Prin har voi elibera.


Harul Tău îmi este dat. Îl revendic acum




Harul Tău îmi este dat. Îl revendic acum 

Dumnezeu ne vorbeşte. Să nu Îi vorbim şi noi? El nu este distant. Nu face nicio încercare să Se ascundă de noi. Noi încercăm să ne ascundem de El şi suferim de amăgire. El rămâne întru totul accesibil.

Îşi iubeşte Fiul. Nu există altă certitudine în afară de aceasta, dar aceasta este de ajuns. El Işi va iubi Fiul de-a pururi. Când rămâne adormită, El îl iubeşte în continuare. Iar, când i se trezeşte mintea, El îl iubeşte cu o Iubire de-a pururi neschimbătoare.

Dacă ai cunoaşte semnificaţia Iubirii Lui, speranţa şi ar fi cu neputinţă. Căci speranţa ar fi satisfăcută iar disperarea de orice fel ar fi de neconceput. Harul Lui este punsul Lui la toată disperarea, căci în el stă amintirea Iubirii Lui. Oare nu ar da El bucuros mijloacele prin care se recunoaşte Voia? Harul Lui este al tău prin recunoaşterea acestui lucru. Iar amintirea Lui se trezeşte în mintea care cere de la El mijloacele prin care somnul ei ia sfârşit.

Astăzi cerem de la Dumnezeu darul pe care l-a păstrat cu cea mai mare grijă în inimile noastre, aşteptând să îl adeverim. Acesta esre darul prin care Dumnezeu Se apleacă până la noi şi ne ridică, făcând El Însuşi ultimul pas al mântuirii. CU excepţia acestui pas, toţi paşii se învaţă, sub îndrumarea Vocii Lui. Dar, în final, El Insuşi vine, ne ia în propriile Lui Braţe şi înlătură păienjenişul somnului nostru, Darul harului Său e mai mult decât un răspuns. Căci restabileşte toate amintirile pe care mintea adormită le-a uitat, toată certitudinea în ce priveşte semnificaţia Iubirii.

Dumnezeu Işi iubeşte Fiul. Roagă-L acum să îţi dea mijloacele prin care lumea aceasta va dispărea, şi viziunea va veni mai întâi urmată la numai o clipă de cunoaştere. Căci în har vezi o lumină care învăluie lumea întreagă în iubire şi vezi cum dispare frica de pe fiecare faţă în timp ce inimile se înalţă şi revendică lumina ca a lor. Ce rămâne acum să mai amâne Cerul chiar şi o clipită? Ce mai rămâne nefăcut când iertarea ţi se aşterne peste toate?

Ziua de azi e nouă şi sfântă, căci primim ce ni s-a dat. Credinţa noastră stă în Cel Care ne dă, nu în propria noastră acceptare. Ne recunoaştem greşelile, dar Cel Care nu ştie de greşeală e totuşi Cel Care răspunde greşelilor noastre, dându-ne mijloacele de-a le lepăda şi de-a ne înălţa la El cu recunoştinţă şi iubire.

Iar El coboară să ne întâlnească, în timp ce noi venim la El. Căci, ce ne-a pregătit, ne dă şi noi primim. Iată care e Voia Lui, pentru că Îşi iubeşte Fiul. Lui ne rugăm astăzi, restituind doar cuvântul pe care ni l-a dat prin Propria Lui Voce, Cuvântul Lui, Iubirea Lui:

Harul Tău îmi este dat. ÎI revendic acum. Tată, la Tine vin. Şi Tu vei veni la mine, cel ce te roagă. Eu sunt Fiul pe care îl iubeşti.

Lecţia 168 „A COURSE IN MIRACLES” 


LECŢIA anterioară__

Există o singură viaţă, şi pe aceasta o împărtăşesc cu Dumnezeu





Există o singură viaţă, şi pe aceasta o împărtăşesc cu Dumnezeu

Nu există diferite feluri de viaţă, căci viaţa e ca adevărul. Nu are gradaţii. E singura condiţie pe care o împărtăşeşte tot ce a creat Dumnezeu. Ca toate Gândurile Lui, nu are opus. Nu există moarte pentru că ce a creat Dumnezeu împărtăşeşte viaţa Lui. Nu există moarte pentru că nu există opus la Dumnezeu. Nu există moarte pentru că Tatăl şi Fiul una sunt.

In lumea aceasta pare să existe o stare care e opusul vieţii. Tu o numeşti moarte. Dar am învăţat că ideea morţii ia multe forme. E singura idee subiacentă tuturor sentimentelor care nu sunt suprem de fericite. E semnalul de alarmă la care răspunzi cu orice reacţie care nu e bucurie deplină. Toată mâhnirea, pierderea, neliniştea, suferinţa durerea, chiar şi un mic suspin de istovire, o uşoră jenă sau cea mai mică încruntare adeveresc moartea. Şi neagă astfel faptul că trăieşti.

Crezi că moartea ţine de trup. Dar nu e decât o idee, irelevantă pentru tot ce e considerat de natură fizică. Un gând este în minte. Şi poate fi aplicat apoi după cum îl dirijează mintea. Dar originea lui e Jocul unde trebuie schimbat, dacă se petrece vreo schimbare. Ideile nu îşi părăsesc sursa. Accentul pus pe această idee în cursul acesta se datorează poziţiei ei centrale în încercările noastre de-a-ţi schimba mentalitatea despre tine. Este motivul pentru care poţi vindeca. Este cauza vindecării. Iată de ce nu poţi să mori. Adevărul ei a stabilit că eşti una cu Dumnezeu.

Moartea e gândul că eşti separat de Creatorul tău. E credinţa potrivit căreia condiţiile se schimbă, sentimentele alternează datorită unor cauze pe care nu le poţi controla, pe care nu le-ai făcut tu şi pe care nu le poţi schimba niciodată. E credinţa fixă că ideile îşi pot părăsi sursa şi că pot prelua calităţi pe care nu le conţine sursa, devenind diferite de originea lor, deosebite de ea atât calitativ, cât şi ca distanţă, timp şi formă.

Moartea nu poate decurge din viaţă. Ideile rămân unite cu sursa lor. Ele pot extinde tot ce conţine sursa lor. În această privinţă, ele se pot întrece cu mult pe ele înseşi. Dar nu pot da naştere la ceva ce nu le-a fost dat niciodată. Aşa cum sunt făcute, tot aşa vor şi face. Aşa cum s-au născut, tot aşa vor şi naşte. Şi, de unde au venit, acolo se vor şi întoarce.

Mintea poate socoti că doarme, dar atâta tot. Ea nu poate schimba ce e starea ei de trezie. Nu poate face un trup, nici nu poate sta într-un trup. Ce e străin de minte nu există, pentru că nu are Sursă. Căci mintea creează toate lucrurile care sunt şi nu le poate conferi atribute care îi lipsesc ei, nici nu îşi poate schimba veşnica stare mentală. Ea nu poate face ce e fizic. Ce pare să moară nu e decât indiciul că mintea doarme.  

Opusul vieţii nu poate fi decât o altă formă de viaţă. Ca atare, poate fi reconciliată cu ce a creat-o, pentru că nu e opusul ei în adevăr. Forma ei se poate schimba; poate să pară a fi ce nu e. Dar mintea este minte, trează sau dormind. Nu e opusul ei nici în cele create, nici în ce pare să făurească atunci când crede că doarme.

Dumnezeu crează numai minte trează. EI nu doarme, iar creaţiile Lui nu pot nici să împărtăşească ce nu dă El, nici să făurească nişte condiţii pe care nu le împărtăşeşte El cu ele. Gândul morţii nu e opusul gândurilor vieţii. De-a pururi neopuse de opuşi de orice fel, Gândurile lui Dumnezeu rămân de-a pururi imuabile, cu puterea de-a se extinde de-a pururi imuabil, şi totuşi în cadrul lor, căci ele sunt pretutindeni.

Ce pare a fi opusul vieţii pur şi simplu doarme. Când mintea alege să fie ce nu e şi să îşi aroge o putere străină pe care nu o are, o stare străină în care nu poate intra sau o condiţie falsă care nu e în Sursa ei,ea pare pur şi simplu să aţipească un pic. In somn, visează timpul, un interval în care ce pare să se întâmple nu s-a petrecut nicicând, schimbările pricinuite sunt lipsite de substanţă şi toate întâmplările nu sunt niciunde. Când se trezeşte, mintea continuă să fie cum a fost mereu.

Să fim azi copii ai adevărului şi să nu ne negăm sfânta moştenire.Viaţa noastră nu e cum ne-o închipuim. Oare cine schimbă viaţa doar pentru că îşi închide ochii, sau cine se preface în ce nu e pentru că doarme şi vede în vise un opus la ce e el? Astăzi nu vom cere moarte sub nicio formă. Şi nu vom lăsa nişte închipuiţi opuşi ai vieţii să stea nici măcar o clipă acolo unde Gândul vieţii veşnice a fost pus de Insuşi Dumnezeu.

Azi ne străduim să Îi păstrăm sfântul cămin aşa cum l-a stabilit şi cum îl voieşte în vecii vecilor. El e Domn peste ce gândim azi. Şi, în Gândurile Lui, care nu au opus, înţelegem că există o singură viaţă şi că pe aceasta o împărtăşim cu El, cu toată creaţia şi, totodată, cu gândurile celor pe care i-a creat într-o unitate a vieţii ce nu se poate separa prin moarte, părăsind Sursa vieţii din care a venit.

Impărtăşim o singură viaţă pentru că avem o singură Sursă, o Sursă din care ne provine perfecţiunea, rămânând mereu în minţile sfinte pe care El le-a creat perfecte. Suntem aceiaşi, azi, ieri şi în veci.

O minte adormită trebuie să se trezească atunci când îşi vede perfecţiunea oglindindu-L pe Domnul vieţii într-un mod atât de perfect, încât trece firesc în ce e reflectat acolo. Iar acum nu mai e o simplă reflecţie. Căci devine lucrul reflectat şi lumina care face reflecţia posibilă. Acum nu mai e nevoie de nicio viziune. Căci mintea trezită este o minte care îşi cunoaşte Sursa, Sinele, Sfinţenia.

Lecţia 167 „A COURSE IN MIRACLES” 


LECŢIA anterioară__


Mi s-au încredintat darurile lui Dumnezeu




Mi s-au încredintat darurile lui Dumnezeu

Ţi s-au dat lucrurile toate. Încrederea lui Dumnezeu în tine e limitată. El Işi cunoaşte Fiul. Şi dă fără excepţie, nereţinând din ce poate contribui la fericirea ta. Si totuşi, dacă voia ta nu e una cu a Lui, darurile Lui nu sunt primite. Dar ce te-ar face să crezi ca există o altă voie decât a Lui?

Iată paradoxul care stă la baza facerii lumii. Lumea aceasta e Voia lui Dumnezeu, aşa că nu este reală. Dar cei ce o considera reală trebuie să mai creadă şi că există o altă voie, una care duce la efecte opuse celor pe care le voieşte El. Un lucru chiar imposibil; fiecare minte care vede lumea şi o consideră certă, solidă, de încredere şi adevărată crede în doi creatori - sau într-unul singur ; el. Însă niciodată într-un singur Dumnezeu.

Darurile lui Dumnezeu nu îi sunt acceptabile celui ce în asemenea convingeri bizare. EI trebuie să creadă că a accepta darurile lui Dumnezeu - oricât de evidente ar deveni, oricât de insistent ar fi chemat să le revendice ale lui - înseamnă a fi fortat să te trădezi pe tine însuşi. Trebuie să le nege prezenţa, să contrazică adevărul şi să sufere ca să păstreze lumea pe care a făcut-o.

Aici e unicul cămin pe care crede că îl ştie. Aici e unica sigur pe care crede că o poate găsi. Fără lumea pe care a făcut-o, e un proscris, lipsit de adăpost şi plin de spaimă. Nu îşi dă seama că tocmai aici e plin de spaimă şi lipsit de adăpost, un proscris ce rătăceşte atit de departe de casă şi de atâta timp, încât nu îşi dă seama că a uitat de unde a venit, unde se duce şi chiar şi cine este.

Şi totuşi, în rătăcirile lui singuratice şi fără sens, darurile lui Dumnezeu merg cu el, fără ca el să ştie. Nu poate să le piardă. Dar nu vrea să se uite la ce i s-a dat. Rătăceşte în continuare, conştient de zădărnicia pe care o vede peste tot în jurul lui, percepând cum şi puţinul pe care îl are nu face decât să se împuţineze, pe măsură ce înaintează spre nicăieri. Cu toate acestea, continuă să rătăcească nenorocit şi sărac, singur deşi Dumnezeu e cu el, şi are o comoară atât de mare, încât tot ce conţine lumea e fără valoare în faţa imensităţii ei.

Pare o figură jalnică: frânt, epuizat, cu nişte haine zdrenţuite şi picioare sângerânde din cauza drumului pietros pe care merge. Nu există cineva care să nu se fi identificat cu el, căci toti cei care vin aici au parcurs drumul pe care îl străbate el şi au simţit înfrângerea şi deznădejdea aşa cum le simte şi el. Dar el este chiar tragic, când vezi ca urmează calea pe care şi-a ales-o şi că nu trebuie decât să îşi dea seama Cine merge cu el şi să îşi deschidă comorile ca să fie liber?

Iată sinele pe care l-ai ales, cel pe care l-ai făcut să înlocuiască realitatea. Iată sinele pe care îl aperi cu sălbăticie împotriva oricărei raţiuni, a fiecărei dovezi şi a tuturor mărturiilor care pot să îţi arate ca acesta nu eşti tu. Nu le bagi în seamă. Continui să mergi pe calea hotărâtă, cu ochi plecaţi, ca nu cumva să întrezăreşti adevărul şi să fii scapat de autoamăgire şi eliberat.

Te chirceşti de frică să nu cumva să simţi pe umăr atingerea lui Cristos şi să percepi cum te îndrumă blânda Lui mână să îţi priveşti darurile. Cum ai putea atunci să îţi proclami sărăcia în exil? El te-ar face să râzi de această percepţie de sine. Unde e atunci mila de sine? Şi ce se va alege din toată tragedia pe care ai urmărit să i-o faci cui Dumnezeu i-a hărăzit numai bucurie?

Te-a năpădit acum frica-ţi străveche şi te-a ajuns dreptatea, în sfarşit. Mâna lui Cristos te-a atins pe umăr şi simţi că nu eşti singur. Ţi-a trecut prin minte chiar că sinele nenorocit care ai crezut că eşti se poate să nu fie Identitatea ta. Poate Cuvântul lui Dumnezeu e mai devărat decât al tău. Poate că darurile pe care ţi le face El sunt reale. Poate că nu L-a păcălit chiar întru totul planul tău de-a-I ţine Fiul într-o uitare adâncă şi de-a merge pe drumul pe care l-ai ales fără Sinele tău.

Voia lui Dumnezeu nu se opune. Ea pur şi simplu este. Nu pe Dumnezeu L-ai încătuşat în planul tău de-a-ţi pierde Sinele. EI nu ştie de un plan atât de străin de Voia Lui. A existat o nevoie pe care El nu a înţeles-o şi la care a dat un Răspuns. Atât. Iar tu, căruia ţi s-a dat acest Răspuns, nu mai ai nevoie de altceva decât de atât.

Acum trăim, căci acum nu putem muri. Dorinţei de moarte i s-a răspuns, iar vederea care a privit-o a fost înlocuită acum cu o viziune care percepe că nu eşti ce pretinzi a fi. Cu tine merge Cel Care iţi răspunde cu blândeţe la toate fricile cu această replică plină de indurare: "Nu e aşa". De fiecare dată când te apasă gândul sărăciei, ,El îţi arată toate darurile pe care le ai, şi îţi vorbeşte de Tovărăraşia Lui când te percepi singur şi înfricoşat.

Dar îţi mai aminteşte încă un lucru de care ai uitat. Căci atingerea Lui te-a făcut asemenea Lui. Darurile pe care le ai nu sunt numai pentru tine. Ce a venit să îţi ofere El, trebuie acum să înveţi să dai.

Iată lecţia pe care o conţine gestul Lui de-a da, căci El te-a mântuit de solitudinea pe care ai urmărit să o faci ca să te ascunzi în ea de Dumnezeu. EI ţi-a adus aminte de toate darurile pe care ţi le-a dat Dumnezeu. Şi îţi vorbeşte, totodată, de ceea ce devine voia ta când accepţi aceste daruri şi recunoşti că îţi aparţin.

Darurile sunt ale tale, puse în grija ta, ca să le dai tuturor celor ce au ales drumul solitar de care tu ai scăpat. Ei nu înţeleg că nu caută decât să îşi realizeze propriile dorinţe. Tu eşti cel care îi învaţă acum. Căci ai învăţat de la Cristos că au de străbătut o altă cale. Învaţă-i arătându-le fericirea care le revine celor ce simt atingerea lui Cristos şi recunosc darurile lui Dumnezeu. Nu lăsa mâhnirea să te ispitească să fii necredincios încrederii tale.

Suspinele tale vor trăda acum speranţele celor care îşi aşteaptă eliberarea de la tine. Lacrimile tale sunt ale lor. Dacă eşti bolnav, nu faci decât să refuzi vindecarea lor. Lucrul de care ţi-e frică nu face decât să îi înveţe că fricile lor sunt justificate. Mâna ta devine dătătoarea atingerii lui Cristos, schimbarea mentalităţii tale devine dovada că cine acceptă darurile lui Dumnezeu nu poate să sufere niciodată. Ţi s-a încredintat eliberarea lumii de durere.

Nu o trăda. Devino o dovadă vie pentru ce poate atingerea lui Cristos să le ofere tuturor. Dumnezeu ţi-a încredinţat toate darurile Lui. Mărturiseşte, cu fericirea ta, cât de transformată devine mintea care alege să accepte darurile Lui şi să simtă atingerea lui Cristos. Iată ce misiune ai acum. Căci Dumnezeu încredintează dăruirea darurilor Lui tuturor celor care le-au primit. El Şi-a împărtăşit bucuria cu tine. Iar acum mergi să o împărtăşeşti cu lumea.


Mintea mea să nu nege Gândul lui Dumnezeu




Mintea mea să nu nege Gândul lui Dumnezeu

Ce altceva face lumea aceasta să pară reală, decât propria ta negare a adevărului de dincolo de ea? Ce altceva îţi face obscure fericire deplină şi viaţa veşnică pe care ţi le voieşte Tatăl tău, decât propriile tale gânduri ale chinului şi morţii? Şi ce altceva ar putea ascunde ce nu poate fi ascuns, decât iluzia? Ce altceva ar putea să nu îţi arate ce ai deja, decât propria ta decizie de-a nu vedea ce ai, negând că este.

Gândul lui Dumnezeu te-a creat. El nu te-a părăsit, şi nici tu nu te-ai separat de el nici măcar o clipă. Iţi aparţine. Prin el trăieşti.Sursa ta de viaţă, care te ţine una cu el, şi totul e una cu tine pentru că nu te-a părăsit.

Gândul lui Dumnezeu te ocroteşte, îţi poartă de grijă, îţi face moale locul de odihnă şi îţi netezeşte drumul, luminându-ţi mintea cu fericire şi iubire. Veşnicia şi viaţa eternă strălucesc in mintea ta, deoarece Gândul lui Dumnezeu nu te-a părăsit şi continua să stea cu tine.

Cine şi-ar refuza siguranţa şi pacea, bucuria,vindecarea şi pacea minţii, odihna liniştită, calma deşteptare, dacă ar recunoaşte unde îşi au ele locul? Nu s-ar pregăti pe loc să plece unde se găsesc, abandonând orice altceva ca lipsit de valoare în comparaţie cu ele? Şi, odata ce le-a găsit, nu s-ar asigura că vor rămâne cu el şi el cu ele?

Nu nega Cerul. Îţi aparţine azi, doar trebuie să îl ceri. Şi nu este nevoie să percepi, înainte de venirea lui la tine, nici cât de mare este darul, nici cât de schimbată îţi va fi mintea. Cere să primeşti, şi ţi..e bun dat. Convingerea stă în el. Până nu îl primeşti bucuros că-i al tău, incertitudinea rămâne. Dar Dumnezeu e drept. Certitudinea nu e o cerinţă pentru a primi ceea ce numai acceptarea ta îţi poate da.

Cere cu ardoare. Nu e nevoie să fii sigur că ceri singurul lucru pe care îl vrei. Dar, când vei primi, vei fi sigur că ai comoara pe care ai căutat-o întotdeauna. Ce ai da atunci în schimbul ei? Ce te-ar determina acum să o laşi să piară din viziunea ta cuprinsă de extaz? Căci vederea ei arată că ai dat orbirea ta pe ochii văzători ai lui Cristos; că mintea ta a ajuns să lepede negarea şi să accepte Gândul lui Dumnezeu ca moştenirea ta.

Acum, toată îndoiala a trecut, sfârşitul călătoriei a devenit lucru cert şi ţi s-a dat mântuire. Acum, puterea lui Cristos este in mintea ta, să vindece cum ai fost vindecat şi tu. Căci te numeri acum printre mântuitorii lumii. Acolo e destinul tău, şi nicăieri altundeva. Ar consimţi oare Dumnezeu să Îşi lase Fiul să rămână dea pururea înfometat pentru că neagă hrana de care are nevoie să trăiască? "Abundenţa îşi are locul în el, iar privaţiunea nu îl poate rupe de căminul lui şi de Iubirea lui Dumnezeu care îi asigură subzistenţa.

Exersează astăzi cu speranţă. Căci speranţa e într-adevăr justificata. Îndoielile tale nu au înteles, căci Dumnezeu e cert. Iar Gândul de Dumnezeu nu e absent niciodată. Certitudinea trebuie să îşi aibă locul în tine, care eşti gazda Lui. Cursul acesta înlătură toate îndoielile pe care le-ai pus între El şi certitudinea ta în ce Îl priveşte.

Contăm pe Dumnezeu să ne dea certitudine, şi nu pe noi înşine. Şi exersăm în,Numele Lui, după cum ne îndrumă Cuvântul Lui facem. Certitudinea Lui e mai presus de toate îndoielile noastre.Iubirea Lui rămâne mai presus de toate fricile noastre. Gândul de Dumnezeu continuă să fie mai presus de toate visele şi în minţile noastre, după cum e Voia Lui.


Lecţia 165 „A COURSE IN MIRACLES” 


LECŢIA anterioară__


Acum suntem una cu Cel Care e Sursa noastră





Acum suntem una cu Cel Care e Sursa noastră

Dacă nu acum, când poate fi recunoscut adevărul? Prezentul e unicul timp existent. Aşa că astăzi, în această clipă, acum, ajungem să vedem ce există acolo mereu, nu în ochii noştri, ci în ochii lui Cristos. EI priveşte dincolo de timp şi vede veşnicia ca reprezentata acolo. Aude sunetele pe care le produce lumea plină de forfota goală de sens, dar le aude slab. Căci, dincolo de ele, aude - el mai plin de înţeles şi mai aproape - cântecul Cerului şi Vocea pentru Dumnezeu.

Lumea păleşte uşor în ochii Lui. Sunetele ei se şterg. Se tot mai desluşit o melodie de dincolo de lume; o chemare la care El dă un răspuns străvechi. Le vei recunoaşte pe amandouă, căci nu sunt decât propriul tău răspuns la Chemarea pe care o adresează Tatăl tău. Cristos răspunde pentru tine, făcându-Se propriului tău Sine, folosindu-ţi vocea să Îşi dea consimţământul bucuros; acceptându-ţi izbăvirea pentru tine.

Cât de sfântă e exersarea ta de azi, când Cristos îţi dă vederea Lui, aude pentru tine şi răspunde în numele tău la Chemarea pe care e o aude El ! Cât de liniştit e timpul pe care ţi-l răpeşti să îl petreci cu El, dincolo de lume. Cât de uşor ţi se uită toate pretinsele păcate şi ţi se şterg din amintire toate tristeţile. In ziua aceasta e lepădată mâhnirea, căci ţie, care vei accepta azi darurile pe care ţi le dă El, ţi-e clar ce auzi şi vezi venind de mai aproape decât lumea.

Există o tăcere în care lumea nu se poate insinua. Există o pace străveche pe care o porţi în inimă şi pe care nu ai pierdut-o. Există un simţ al sfinţeniei în tine pe care gândul păcatului nu l-a atins.Astăzi îţi vei aminti toate aceste lucruri. Credinţa ta în ce exersezi astăzi îţi va aduce recompense atât de mari şi atât de diferite de tot ce ai căutat până acum, încât vei şti că aici îţi stă comoara, şi odihna, tot aici.

Astăzi e ziua în care închipuirile deşarte se dau la o parte ca o perdea, să dea la iveală ce e dincolo de ele. Acum, ce e cu adevărat acolo devine un lucru vizibil, în timp ce toate umbrele care păreau să îl ascundă pur şi simplu se prăbuşesc. Acum, echilibrul e restabilit şi balanţa judecăţii e lăsată în seama Celui Care judecă adevărat. Şi, în judecata Lui, ochilor tăi li se va dezvălui o lume de o desăvârşită inocenţă. Acum o vei vedea cu ochii lui Cristos. Acum ti-e clară transformarea ei.

Frate, ziua aceasta e sacră pentru lume. Viziunea ta, care ţi s-a dat de dincolo de toate lucrurile din lume, se uită înapoi la ele într-o lumină nouă. Şi ce vezi devine vindecarea şi mântuirea lumii. Valorosul şi nevalorosul sunt percepute amândouă şi recunoscute drept ce sunt. Şi ce e demn de iubirea ta o primeşte, în timp ce nu mai rămâne nimic de temut.

Nu vom judeca astăzi. Vom primi doar ce ne vine de la o judecată făcută dincolo de lume. Exerciţiile pe care le facem astă; devin darul nostru de recunoştinţă pentru că am scăpat de orbire şi de chin. Tot ce vedem nu va face decât să ne sporească bucurie pentru că sfinţenia de care dă dovadă ce vedem o reflectă pe a noastră. Suntem iertati în ochii lui Cristos, cu toată lumea iertată într-ai noştri. Binecuvântăm lumea, în timp ce o vedem în lumina în care ne vede Mântuitorul nostru, şi îi oferim libertatea care ni s-a dat priviziune a Lui iertătoare, nu printr-a noastră.

În timp ce exersezi, dă perdeaua la o parte pur şi simplu renunţând la toate lucrurile pe care consideri că le vrei. Descotoroseşte-te de comorile tale neînsemnate şi lasă, în mintea ta, un loc deschis, curat în care poate veni Cristos să îţi ofere comoara mântuirii. Ai nevoie de mintea ta preasfântă să mântuiască lumea. Oare nu e un scop ce merită să fie al tău? Oare nu merită viziunea lui Cristos fie căutată mai presus de obiectivele nesatisfăcătoare ale lumii?

Nu lăsa să treacă ziua de azi fără ca darurile pe care le are pentru tine să îţi primească acceptarea şi consimţământul. Putem să schimbăm lumea, dacă le adevereşti. S-ar putea să nu vezi valoarea pe care o dă lumii acceptarea ta. Dar asta vrei cu siguranţă: porţi chiar azi de bucurie toată suferinţa. Exersează cu seriozitate, şi darul e al tău. Oare poate să te înşele Dumnezeu? Oare poate făgăduinţa Lui să nu se împlinească? Oare poţi să Îi refuzi atât de puţin, când Mâna Sa îi întinde Fiului Său deplina mântuire?


Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber




Nu există moarte. Fiul lui Dumnezeu e liber

Moartea e un gând care ia multe forme, adesea nerecunoscute. Ea poate să apară ca tristeţe, frică, nelinişte sau îndoială; ca lipsă de credinţă şi de încredere; preocupare pentru trupuri, invidie şi toate formele în care dorinţa de-a fi cum nu eşti poate veni să tenteze. Toate aceste gânduri sunt doar reflecţii ale venerării mortii ca mântuitoare şi eliberatoare.

Întrupare a fricii, gazda păcatului, dumnezeu al celor vinovaţi şi stăpânul tuturor iluziilor şi amăgirilor, gândul morţii pare într-adevar puternic. Căci pare să ţină toate făpturile în mâna ei uscată; toate speranţele şi dorinţele în încleştarea ei funestă; toate obiectivele percepute doar în ochii ei nevăzători. Firavii, neputincioşi şi boInavi se închină în faţa imaginii ei, socotind că doar ea este reală, inevitabilă, demnă de încrederea lor. Căci numai ea va veni cu siguranţa. Cu excepţia morţii, totul e considerat nesigur, prea repede pierdut oricât de greu ar fi de obţinut, incert ca rezultat, capabil să inşele speranţele pe care le-a trezit cândva şi să lase în urmă gustul prafului şi al cenuşii, în locul aspiraţiilor şi al viselor. Numai pe moarte se poate conta. Căci va veni cu paşi siguri când îi vine timpul să sosească. Şi nu va pregeta nicicând să ia ostatică viaţa toată.

Chiar vrei să te închini unor astfel de idoli? Aici, puterea şi tăria lui Dumnezeu sunt percepute într-un idol făcut din pulbere şi praf. Aici, opusul lui Dumnezeu e proclamat stăpânul creaţiei între mai puternic decât Voia de viaţă a lui Dumnezeu, nesfârşirea iubirii., şi constanţa desăvârşită şi imuabilă a Cerului. Aici, Voia Tatălui şi a Fiului e definitiv înfrântă, şi pusă la loc de odihnă sub piatra funeră pe care a aşezat-o moartea pe trupul sfântului Fiu al lui Dumnezeu. . Nesfânt în înfrângere, el a devenit ce l-a vrut moartea. Epitaful lui, pe care l-a scris moartea însăşi, nu îi dă nume, căci s-a făcut ţărână, pulbere şi praf. Nu spune decât atât: "Aici zace un martor că Dumnezeu e mort". şi scrie asta de repetate ori, în timp ce ado-ratorii ei consimt şi, îngenunchind cu fruntea la pământ, şoptesc teamă că aşa este.

E imposibil să te închini sub orice formă morţii şi să alegi totuşi câteva pe care să nu le cultivi şi pe care să încerci chiar să le eviţi, în timp ce mai crezi în celelalte. Căci moartea e totală. Ori mor toate lucrurile, ori trăiesc toate şi nu pot muri. Nu e posibil niciun compromis. Căci aici vedem din nou o poziţie evidentă, pe care trebuie să o acceptăm dacă vrem să fim sănătoşi la minte: ce contrazice un gînd chiar întru totul nu poate fi adevărat decât dacă opusul lui se dovedeşte a fi fals.

Ideea morţii lui Dumnezeu e atât de absurdă, încât şi demenţilor vine greu să o creadă. Căci presupune că Dumnezeu a fost odată viu şi a pierit cumva; ucis, pesemne, de cei ce nu au vrut ca El să supravieţuiască. Voia lor, superioară ca putere, a putut să o înfrângă pe a Lui, aşa că viaţa veşnică a cedat în faţa morţii. Şi, odată cu Tatăl, a murit şi Fiul.

Celor ce venerează moartea probabil că le este frică. Şi totuşi, pot gînduri ca acestea să fie înfricoşătoare? Dacă ar vedea că nu cred cât aşa ceva, ar fi ,eliberaţi pe loc. Şi asta le vei arăta azi. Nu există moarte, şi renunţăm la ea acum în fiecare formă, spre mântuirea lor şi a noastră, totodată. Dumnezeu nu a făcut moartea. Aşa că orice formă ia trebuie să fie o iluzie. Iată poziţia pe care o luăm astăzi. Şi , ne e dat să privim dincolo de moarte şi să vedem viaţa.

Tatăl nostru, binecuvântează-ne astăzi ochii. Suntem mesagerii Tăi şi vrem să vedem slăvita reflecţie a Iubirii Tale care străluceşte în toate. Noi mai în Tine vieţuim şi ne mişcăm. Nu suntem separaţi de veşnica Ta viaţă. Nu există moarte, căci moartea nu e Voia Ta. Şi rămânem unde ne-ai pus Tu, în viaţa pe care o împărtăşim cu Tine şi cu toate făpturile, să fim ca Tine şi parte din Tine de-a pururi. Îţi acceptăm Gândurile ca ale noastre, iar voia noastră e veşnic una cu a Ta. Amin


Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu




Sunt aşa cum m-a creat Dumnezeu

Ţinut cu fermitate în minte, gândul acesta - de unul singur - ar mântui lumea. Îl vom repeta din când în când, de câte ori trecem Ia un alt nivel de învăţare. Va însemna mult mai mult pentru tine pe măsură ce avansezi. Cuvintele acestea sunt sacre, căci sunt cuvintele date de Dumnezeu ca răspuns la lumea pe care ai făcut-o. Prin ele ea dispare, şi toate lucrurile văzute în norii ei ceţoşi şi în iluziile ei vaporoase dispar la rostirea acestor cuvinte. Căci ele vin de la Dumnezeu.

Iată Cuvântul prin care Fiul a devenit fericirea Tatălui său, Iubirea Lui şi întregirea Lui. Iată creaţia proclamată şi cinstită aşa cum este. Nu există vis pe care să nu îl spulbere cuvintele acestea; nici gând al păcatului şi nici iluzie cuprinse în vis care să nu pălească în faţa puterniciei lor. Ele sunt trâmbiţa trezirii care răsună de jur împrejurul lumii. Morţii se trezesc ca răspuns la chemarea ei. Iar viii care aud acest răsunet nu vor mai vedea moarte niciodată.

Sfânt e într-adevăr cel care îşi însuşeşte aceste cuvinte, trezindu-se cu ele în minte, amintindu-şi-Ie în cursul zilei şi ducându-Ie cu el noaptea, când adoarme. Visele îi sunt fericite, odihna ocrotită, siguranţa certă şi trupul vindecat, pentru că doarme şi se trezeşte mereu cu adevărul dinainte. EI va mântui lumea, pentru că dă lumii ce primeşte de fiecare dată când exersează cuvintele adevărului.

Astăzi exersăm foarte simplu. Căci cuvintele pe care le folosim sunt puternice şi nu au nevoie de alte gânduri mai presus de ele să schimbe mintea celui ce le foloseşte. Şi atât de total ajunge să se schimbe, încât devine acum vistieria în care Dumnezeu Îşi depune toate darurile şi toată Iubirea, pentru a fi distribuite lumii întregi, sporite prin împărţirea ei; rămasă tot întreagă pentru că puterea ei de împărtăşire este nelimitată. Aşa înveţi să gândeşti cu Dumnezeu. Viziunea lui Cristos ţi-a restituit vederea salvându-ţi mintea.

Astăzi te cinstim pe tine. Ai dreptul la sfinţenia desăvârşită pe care o accepţi acum. Prin această acceptare, mântuirea se aduce fiecăruia, căci cine ar preţui păcatul când o sfinţenie ca aceasta a bine-cuvântat lumea? Cine ar putea să dispere când bucuria desăvârşită e a ta, la îndemâna tuturor ca remediu pentru mâhnire şi nefericire, pentru orice senzaţie de pierdere, şi pentru scăparea deplină de păcat şi de vinovăţie?

Şi cine nu ar vrea să îţi fie frate acum, ţie, izbăvitorul şi mântuitorul său? Cine ar putea să nu te poftească în inima sa cu o invitaţie plină de iubire, dornic să se unească cu cel care i se aseamănă în sfinţenie? Eşti aşa cum te-a creat Dumnezeu. Aceste cuvinte împrăştie noaptea, şi întunericul nu mai e. Lumina a venit astăzi să binecuvânteze lumea. Căci l-ai recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu şi, în recunoaşterea aceasta, este şi a lumii.

Lecţia 162 „A COURSE IN MIRACLES” 


LECŢIA anterioară__



Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu




Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu

Astăzi exersăm altfel şi luăm poziţie împotriva mâniei noastre, ca fricile noastre să dispară şi să facă loc iubirii. Iată mântuirea, în simplele cuvinte cu care exersăm ideea de azi. Iată răspunsul la ispită care nu va întârzia niciodată să invite Cristosul unde au prevalat înainte frica şi mânia. Iată cum se desăvârşeşte Ispăşirea, cum se depăşeşte cu bine lumea şi cum se restabileşte acum Cerul. Iată răspunsul Vocii pentru Dumnezeu.

Abstracţia deplină este condiţia firească a minţii. Dar o parte din ea este acum nefirească. Nu vede totul ca un tot unitar. Ci vede în schimb doar fragmente din întreg, căci numai aşa a putut inventa lumea parţială pe care o vezi. Scopul pe care îl urmăreşte toată vederea este să îţi arate ce doreşti să vezi. Tot auzul nu face decât să aducă minţii tale sunetele pe care vrea să le audă.

Aşa a fost făcut concretul. Iar acum pe acesta trebuie să îl folosim exerciţiile noastre. I-l dăm Spiritului Sfânt, să îl folosească într-un scop diferit de cel pe care i l-am dat noi. El însă poate să folosească ce am făcut noi, pentru a ne învăţa dintr-un alt punct de vedere, ca să putem vedea un alt folos în toate.
Un frate e toţi fratii. Fiecare minte conţine toate minţile, căci fiecare minte e un tot unitar. Acesta este adevărul. Dar oare gândurile acestea limpezesc înţelesul creaţiei? Oare cuvintele acestea îţi aduc claritate deplină? Ce pot părea decât nişte sunete goale; frumoase, poate, corecte ca simţire, însă fundamental neînţelese şi de neînţeles. Mintea care s-a deprins să gândească la concret nu mai poate pricepe abstracţia în sensul că e atotcuprinzătoare. E nevoie să vedem puţin, ca să învăţăm mult.

Avem senzaţia că trupul e cel care ne limitează libertatea, ne face să suferim Şi, în final, ne stinge viaţa. Dar trupurile nu sunt decât simboluri pentru o formă concretă a fricii. Frica fără simboluri nu cere replică, pentru că simbolurile pot reprezenta ceva lipsit de înţeles. Iubirea nu are nevoie de simboluri, fiind adevărată. Dar frica, fiind falsă, se prinde de concret.

Trupurile atacă, dar minţile nu. Gândul acesta, sigur, ne aminteşte de text, unde e subliniat adesea. Iată de ce trupurile devin cu uşurinţă simbolurile fricii. Ai fost îndemnat de multe ori să priveşti dincolo de trup, pentru că vederea lui prezintă simbolul "duşmanului" iubirii, pe care viziunea lui Cristos nu îl vede. Trupul este ţinta atacului, pentru că nimeni nu se gândeşte că urăşte o minte. Dar cine îndrumă trupul să atace, dacă nu mintea? Care altul ar putea să fie sediul fricii, dacă nu acel ceva care îşi închipuieşte frica?

Ura e concretă. Trebuie să existe un lucru de atacat. Un duşman trebuie perceput într-o asemenea formă încât să poată fi atins, văzut, auzit şi, în final, ucis. Când ura se opreşte asupra unui lucru, îi cere moartea cu aceeaşi certitudine cu care Vocea lui Dumnezeu proclamă că nu există moarte. Frica este nesătulă, consumând tot ce îi vad ochii, văzându-se pe ea în toate, nerezistând tentaţiei de-a se îndrepta împotriva ei înseşi şi de aceea se distruge.

Cine vede un frate ca un trup îl vede ca simbol al fricii. Şi va ataca, pentru că îşi vede propria frică exterioară sieşi, gata de atac şi urlând să se unească din nou cu el. Să nu nesocoteşti intensitatea furiei pe care trebuie să o stârnească frica proiectată. Ea ţipă plină de urgie şi sfâşie aerul înnebunită, în speranţa de-a-şi prinde făcătorul şi de-a-l devora.

Iată ce văd ochii trupului în cel pe care Cerul îl îndrăgeşte, îngerii îl iubesc şi Dumnezeu l-a creat perfect. Aceasta e realitate a lui., Şi în viziunea lui Cristos, minunăţia lui e reflectată într-o formă atât de sfântă şi de frumoasă, încât abia te poţi abţine să nu îngenunchezi la picioarele lui. Il vei lua în schimb de mână, căci eşti ca el în viziunea care îl vede aşa. Atacul la adresa lui ţi-e duşman ţie, căci nu vei perceepe că în mâinile luI i e mântuirea ta. Cere-i doar asta, şi ţi-o va da. Nu îi cere să simbolizeze frica ta. I-ai cere iubirii să se autodistrugă. Sau ai vrea să ţi se reveleze şi să te pună în libertate?

Astăzi exersăm într-o formă pe care am mai încercat-o. Acum eşti mai aproape de-a fi gata, iar astăzi te vei apropia şi mai mult de viziunea lui Cristos. Dacă râvneşti să o atingi, vei reuşi astăzi. Ş, de îndată ce vei reuşi, nu vei mai fi dispus să accepţi mărturiile pe care le trezesc ochii trupului tău. Ce vei vedea îţi va cânta melodii străvechi de care îţi vei aduce aminte. Nu ai fost uitat în Cer. Nu ai vrea să ţi-l reaminteşti?

Alege-ţi un frate ca simbol al celorlalţi şi cere-i mântuire. Vezi-l mai întâi cât poţi de clar, în aceeaşi formă cu care eşti obişnuit. Vezi-i faţa, mâinile şi picioarele, îmbrăcămintea. Priveşte-i zâmbetul şi vezi gesturile familiare pe care le face atât de des. Gândeşte-te apoi la următorul lucru: ce vezi acum te împiedică să îl vezi pe cel care îţi poate ierta toate păcatele; ale cărui sacre mâini pot scoate cuiele care le străpung pe ale tale şi pot înlătura cununa de spini pe care ţi-ai pus-o pe creştetul însângerat. Cere-i asta, ca să te poată pune în libertate:

Dă-mi binecuvântarea ta, sfinte Fiu al lui Dumnezeu Vreau să te privesc cu ochii lui Cristos şi să îmi văd în tine nepăcătoşenia desăvârşită.

Iar Cel pe Care L-ai chemat într-ajutor îţi va răspunde. Căci va auzi Vocea pentru Dumnezeu din tine şi îţi va răspunde cu a ta. Priveşte-l acum pe cel pe care l-ai văzut doar carne şi oase, şi recunoaşte că a venit la tine Cristos. Ideea de azi e modul tău sigur de-a scăpa de mânie şi de frică. Fii atent să îl foloseşti imediat, dacă eşti tentat să îţi ataci vreun frate şi să percepi în el simbolul fricii tale. Şi îl vei vedea transformat pe loc din duşman în mântuitor, din demon în Cristos.

Lecţia 161 „A COURSE IN MIRACLES” 


LECŢIA anterioară__



Sunt acasă. Frica e străinul aici




Sunt acasă. Frica e străinul aici

Frica e străină de făgaşurile iubirii. Identifică-te cu frica, şi îţi vei fi străin. Şi îţi eşti, aşadar, necunoscut ţie însuţi. Ce e Sinele tău rămâne străin părţii din tine care se consideră reală, dar diferită de tine. Cine poate fi sănătos la minte în asemenea împrejurare? Cine altul dacă nu doar un nebun s-ar crede ce nu este, apoi s-ar judeca şi ar respinge singur?

Există în sânul nostru un străin, care vine dintr-o idee atât de străină de adevăr, încât vorbeşte o altă limbă, vede o lume pe care adevărul nu o ştie, şi înţelege ceva ce adevărul consideră un nonsens. Şi mai ciudat e că nu recunoaşte la cine vine, deşi susţine că lui îi aparţine casa celui la care a venit, în timp ce străinul e acum cel care e acasă. Şi totuşi, cât de uşor ar fi să spui:
    "Asta e casa mea. Aici e locul meu şi nu voi pleca din       cauză că un nebun îmi spune că trebuie să plec. "

Ce motiv ai să nu o spui? Care să fie motivul, dacă nu faptul că l-ai invitat să intre pe acest străin, să îţi ia locul şi să te lase străin de tine însuţi? Nimeni nu s-ar lăsa deposedat atât de inutil, dacă nu ar crede că există o altă casă mai pe gustul său.

Cine e străinul? Cine - tu sau frica - e cel nepotrivit pentru casa pe care i-a asigurat-o Dumnezeu Fiului Său? Oare frica să fie a Lui, creată după chipul şi asemănarea Lui? Oare frica să fie cea care întregeşte iubirea şi de care e întregită? Nu există casă care să poată adăposti iubirea şi frica. Ele nu pot coexista. Dacă eşti real, frica trebuie să fie o iluzie. Iar, dacă frica e reală, nu exişti deloc.

Cât de simplu, atunci, se rezolvă întrebarea. Cine se teme nu face decât să se nege singur şi să spună:
    “Eu sunt străinul aici. Aşa că îmi las casa unuia mai ca mine decât mine şi îi dau lui tot ce am crezut că îmi aparţine".

Acum e exilat în mod imperios, neştiind cine e, nesigur de toate în afară de un singur lucru: că el nu e el şi că i s-a refuzat propria lui casă.

Ce caută acum? Ce poate să găsească? Cel care îşi este un străin nu îşi poate găsi o casă oriunde s-ar uita, căci şi-a făcut imposibilă reîntoarcerea. S-a rătăcit şi rătăcit rămâne, dacă nu va veni să îi dea de urmă un miracol şi să îi arate că nu e un străin acum. Miracolul va veni. Căci în casa lui rămâne Sinele lui. Acesta nu a poftit niciun străin în casă şi nu S-a confundat cu nici un gând străin. Şi Îşi va chema la Sine ce e al Său, recunoscând ce Îi aparţine.

Cine e străinul? Oare nu cel pe care Sinele tău nu îl cheamă? Nu poţi acum să recunoşti acest străin în sânul tău, căci i-ai cedat locul ce se cuvine ţie. Dar Sinele tău e la fel de sigur de ce Îi aparţine pe cât e de sigur Dumnezeu de Fiul Său. El nu poate fi derutat în privinţa creaţiei. E sigur de ce Îi aparţine. Nici un străin nu se poate pune între cunoaşterea Lui şi realitatea Fiului Său. El nu ştie de străini.E sigur de Fiul Său.

Certitudinea lui Dumnezeu e de ajuns. Cel pe care îl ştie El de Fiu îşi are locul unde şi-a pus Fiul pentru totdeauna. Tocmai El ţi-a răspuns la întrebarea:
   Cine e străinul?"

Auzi ce liniştit şi sigur te asigură Vocea Lui că nu Îi eşti străin Tatălui tău, şi nici Creatorul tău nu ţi-a devenit străin. Ceea ce a unit Dumnezeu rămâne de-a pururi unul, acasă în El, nestrăin de El.

Aducem astăzi mulţumiri că a venit Cristos în lume să caute ce Îi aparţine Lui. Viziunea Lui nu vede străini, ci îi vede doar pe ai Săi şi se uneşte bucuros cu ei. Ei Îl văd ca pe un străin, căci nu se recunosc pe ei înşişi. Totuşi, întâmpinându-L cu bucurie, îşi amintesc. Iar El îi reconduce cu blândeţe acasă, unde este locul lor.

Lecţia 160 „A COURSE IN MIRACLES” 


LECŢIA anterioară__


6 august 2018

Dau miracolele pe care le-am primit




Dau miracolele pe care le-am primit

Nimeni nu poate da ce nu a primit. Pentru a da un lucru e necesar, mai întâi, să fie în posesia ta. Aici, legile Cerului şi ale lumii concordă. Dar tot aici se şi despart. Lumea crede că, pentru a poseda un lucru, el trebuie păstrat. Mântuirea te învaţă altfel. Dându-l, recunoşti că l-ai primit. Dăruirea lui este dovada că ce ai este al tău.

Când dai vindecare, înţelegi că eşti vindecat. Când ierţi, accepţi că iertarea e săvârşită în tine. Recunoşti că fratele tău este chiar tu şi percepi, aşadar, că eşti întreg. Nu există miracol pe care să nu îl poţi da, căci toate ţi s-au dat. Primeşte-Ie acum deschizând vistieria minţii tale unde sunt depuse şi dându-Ie mai departe.

Viziunea lui Cristos e un miracol. Ea vine dintr-un loc cu mult mai presus de ea însăşi, căci reflectă iubirea veşnică şi renaşterea iubirii care nu moare niciodată, dar care a fost tinută în umbră.

Viziunea lui Cristos înfăţişează Cerul, căci vede o lume atât de asemănătoare Cerului, încât ce a fost creat desăvârşit de Dumnezeu se poate oglindi în ea. 0glinda întunecată pe care o prezintă lumea nu poate arăta decât imagini deformate şi fragmentate. Lumea reală înfăţişează inocenţa Cerului. Viziunea lui Cristos este miracolul în care se nasc toate miracolele. Ea e sursa lor, rămânând cu fiecare miracol pe care îl dai, dar rămânându-ţi totuşi ţie. E legătura prin care dătătorul şi primitorul sunt uniţi în extensie aici pe pământ, precum sunt una în Cer. Cristos nu vede nici un păcat în nimeni. În viziunea Lui, nepăcătoşii sunt un tot unitar. Sfintenia lor le-a fost dată de Tatăl Lui şi de El Însuşi. Viziunea lui Cristos e puntea dintre lumi. Şi poţi să ai toată încrederea că puterea ei te va duce din lumea aceasta într-una sfinţită prin iertare. Lucruri ce par foarte solide aici acolo sunt doar nişte umbre; străvezii, abia întrevăzute, uneori uitate şi mereu neputincioase să întunece lumina care străluceşte dincolo de ele. Viziunii i s-a redat sfinţenia, şi orbii pot să vadă.

Acesta e singurul dar al Spiritului Sfânt: tezaurul la care poţi apela cu deplină certitudine pentru toate lucrurile care pot contribui la fericirea ta. Toate s-au depus deja aici. Pe toate le poţi primi pur şi simplu cerându-Ie. Aici uşa nu e încuiată niciodată, şi nimănui nu i se refuză nici cea mai mică rugăminte, nici cea mai urgentă nevoie. Nu există boli nevindecate, nici lipsuri nesuplinite, nici nevoi nesatisfăcute în această trezorerie de aur a lui Cristos.

Lumea îşi aminteşte aici ce s-a pierdut la facerea ei. Căci aici e reparată, reînnoită, dar într-o altă lumină. Ce a fost menit să fie un cămin pentru păcat devine centrul izbăvirii  şi vatra îndurării, unde suferinzii sunt vindecaţi şi bineveniţi. Nimănui nu i se va refuza accesul în acest nou cămin, unde îl aşteaptă mântuirea. Nimeni nu îi e străin. Nimeni nu îi cere decât darul de-a accepta că e binevenit.

Viziunea lui Cristos este pământul sfânt în care crinii iertării înfig rădăcinile. Acesta e căminul lor. De aici pot fi readuşi în lume, dar nu pot creşte niciodată în solul ei nehrănitor şi neadânc. Au nevoie de lumina, căldura şi grija binefăcătoare pe care le-o asigură milostivirea lui Cristos. Au nevoie de iubirea cu care îi priveşte EI. Şi devin mesagerii Lui, care dau cum au primit.

Ia din vistieria Lui, ca să îi poată spori comorile. Crinii Lui nu îşi părăsesc căminul când sunt readuşi în lume. Rădăcinile lor rămân. Nu îşi părăsesc sursa, ci îi poartă binefacerile cu ei, transformând lumea într-o grădină asemănătoare celei din care au venit şi în care se reîntorc cu şi mai multă mireasmă. Acum sunt binecuvântati de două ori. Mesajele pe care le-au adus de la Cristos au fost date: mai departe şi înapoiate lor. Iar ei I le înapoiază Lui cu bucurie.

Priveşte belşugul de miracole aşternute gata să le dai. Oare nu meriţi darul, când Dumnezeu a hotărât să îţi fie dat? Nu îl judeca pe Fiul lui Dumnezeu, ci urmează drumul stabilit de El. Cristos a visat visul unei lumi iertate. E darul Lui, prin care se poate face o tranziţie domoală de la moarte la viaţă, de la disperare la speranţă. Să visăm cu El o clipă. Visul Lui ne trezeşte la adevăr. Viziunea Lui ne dă mijloacele unei reveniri la nepierduta şi nemuritoarea noastră sfintenie în Dumnezeu.


Lecţia 159 „A COURSE IN MIRACLES” 


LECŢIA anterioară__