5 septembrie 2016

Mentalitatea LUI UNU, Dar/Har, SFÂNTUL DUH …


Conceptele prezentate sunt de importanţă centrală pentru înţelegerea cursului.
Abrevierea î.e. (înţelegere eronată) stă pentru interpretarea egoistă, iar î.c. (înţelegerea corectă) pentru modul de a privi al SFÂNTULUI DUH.

A avea şi a fi Starea
ÎMPĂRĂŢIEI CERULUI, în care nu există nici o deosebire între ceea ce avem şi ceea ce suntem; o expresie a principiului abundenţei; tot ce avem vine de la DUMNEZEU şi nu se poate pierde niciodată, nici nu ne poate lipsi, inclusiv IDENTITATEA noastră ca fiind FIUL SĂU; o parte integrantă esenţială a lecţiilor SFÂNTULUI DUH.

A da şi a primi ( a dărui şi a dobândi)
î.e.: Atunci când cineva dă, are mai puţin, convingere care sprijină credinţa egoului în penurie (lipsă) şi sacrificiu şi ilustrează propriul său principiu, cel de "a da pentru a căpăta"; întrucât egoul crede că poate să facă cadou darurile sale de vinovăţie şi teama, versiunea sa de a dărui este, de fapt, proiecţia.
î.c.: A dărui şi a dobândi e unul şi acelaşi lucru; aceasta oglindeşte principiul abundenţei şi legea extinderii, care sunt valabile în CER: mintea nu poate pierde niciodată ceva, căci atunci când iubire dăruieşti, iubire dobândeşti; darurile Spiritului sunt daruri calitative, nu cantitative; de aceea ele sporesc atunci când sunt împărtăşite; acelaşi principiu este valabil şi la nivelul egoului: atunci când împărtăşeşti vinovăţie (proiecţie), o şi capeţi. Vezi: a da. A face / a plăsmui şi a crea Spiritul creează, în timp ce egoul face, respectiv plăsmuieşte.

În cunoaştere:
Creaţia are loc numai în lumea cunoaşterii şi creează adevărul.

În percepţie:
Facerea sau plăsmuirea duce numai la iluzii, numite şi creaţii greşite.

Abundenţa
Principiul CERULUI, opus credinţei în penurie a egoului; FIUL LUI DUMNEZEU nu poate duce lipsă de ceva, nici nu poate avea vreo nevoie, fiindcă darurile lui DUMNEZEU, care, la creare I-au fost dăruite întru eternitate, sunt mereu cu el.

Atacul
Încercarea de a justifica proiectarea vinovăţiei asupra altora, arătând păcătoşenia şi vina lor, pentru ca noi să ne putem simţi liberi de acestea; întrucât atacul reprezintă întotdeauna o proiectare în afară a responsabilităţii pentru separare, el nu este niciodată justificat; se mai foloseşte pentru a desemna păcatul separării comis împotriva lui Dumnezeu, în urma căruia ne aşteptăm la un contraatac al lui Dumnezeu. (Notă: atacul şi separarea sunt folosite, practic, ca sinonime.)

Boala
Un conflict din cadrul minţii (vinovăţia), care este împins ("exportat") către nivelul corpului; încercarea egoului de a se apăra împotriva adevărului (spiritului), concentrându-şi atenţia asupra trupului; un trup bolnav este efectul minţii bolnave sau separate care l-a generat, şi reprezintă dorinţa egoului de ai învinovăţi pe alţii, sacrificându-ne pe noi înşine şi proiectând responsabilitatea pentru acest atac asupra celorlalţi.

Cauza şi efectul
Ele se află în raport de interdependenţă, dat fiind că existenţa unuia atrage după sine existenţa celuilalt; de aici rezultă că ceva, care nu este cauză, nu poate exista, întrucât tot ce este există are efecte.
În cunoaştere: DUMNEZEU este singura CAUZĂ, şi FIUL SĂU Îi este EFECTUL.
În percepţie: Păcatul separării este cauza visului despre suferinţă şi moarte, care este, la rândul său, efectul păcatului; iertarea ridică păcatul, prin faptul că arată celorlalţi că "păcatele" lor nu au avut nici un efect asupra noastră; dacă păcatul nu are nici un efect, el nu poate fi cauză şi, prin urmare, nu poate exista.

CERUL
Lumea cunoaşterii, în care sălăşluieşte Dumnezeu şi CREAŢIA SA, în unitatea VOII SALE şi a SPIRITULUI SĂU; cu toate că lumea percepţiei exclude CERUL; el poate fi reflectat (oglindit) aici în relaţia sfântă şi în lumea reală.

CHRIST
A DOUA PERSOANĂ a TREIMII; UNICUL FIU AL LUI DUMNEZEU sau totalitatea FIINŢEI; SINELE, pe care DUMNEZEU L-a creat prin extinderea SPIRITULUI SĂU; cu toate că CHRIST este CREATOR asemenea TATĂLUI SĂU, el nu este TATĂL, fiindcă DUMNEZEU L-a creat pe CHRIST, dar CHRIST nu l-a creat pe DUMNEZEU.
(Notă: CHRIST nu se confundă în mod exclusiv cu Isus.)

Clipa sfântă
Intervalul de timp în care alegem iertarea în locul vinovăţiei, miracolul în locul reproşului, SFÂNTUL DUH în locul egoului; este o expresie a acelei fărâme de bunăvoinţă din partea noastră de a trăi prezentul care se deschide către eternitate, în loc de a ne crampona de trecut, care ne ţine ferecaţi în iad; mai este folosit pentru a desemna clipa sfântă finală, apogeul tuturor clipelor sfinte pentru care am optat pe cărarea noastră.

Creaţia
Extinderea fiinţei sau spiritului lui DUMNEZEU, a CAUZEI, al cărei efect este FIUL SĂU; este descrisă ca fiind PRIMA VENIRE A LUI CHRIST; este funcţia FIULUI în CER, de a crea precum Dumnezeu L-a creat pe El. (Notă: Creaţia există numai la nivelul cunoaşterii şi nu este identică cu creativitatea, aşa cum "cunoaştem" din lumea percepţiei.)

Credinţa
Expresia deciziei noastre de a ne pune încrederea în ceva; libertatea de a crede în ego sau în SFÂNTUL DUH, în iluzia păcatului din ceilalţi sau în adevărul sfinţeniei lor ca FII ai lui DUMNEZEU.

Cunoaşterea
CERUL, dar şi lumea lui DUMNEZEU şi a Creaţiei Sale unite, înainte de separare; în cunoaştere nu există diferenţe sau forme şi, de aceea, ea exclude lumea percepţiei; a nu se confunda cu termenul curent de "cunoaştere", care conţine un subiect ce "cunoaşte" şi un obiect care este "cunoscut"; aici cunoaşterea se referă la experimentarea curată, lipsită de distincţia dintre subiect şi obiect.

Dar / Har
În cunoaştere: Darurile lui DUMNEZEU sunt iubirea, viaţa şi libertatea. Ele nu pot fi niciodată luate, cu toate că în lumea aceasta pot fi negate.
În percepţie: î.e.: darurile egoului sunt teama, suferinţa şi moartea, cu toate că de cele mai multe ori nu sunt recunoscute drept ceea ce sunt; darurile egoului se capătă prin sacrificiu.
î.c.: Darurile lui Dumnezeu, SFÂNTUL DUH le transpune în iertare şi bucurie, de care avem parte împărtăşindu-le cu ceilalţi. Vezi: a dărui şi a dobândi.
În percepţie: iubirea se exprimă prin iertare; este sentimentul dăruit nouă de DUMNEZEU, contrastând cu sentimentul propriu egoului: teama; iubirea devine manifestă întotdeauna atunci când doi se unesc.

JUDECATA DE APOI, JUDECATA CEA DIN URMĂ
Coincide cu sfârşitul Ispăşirii când, ca urmare a VENIRII DIN NOU A CHRISTului, se va face discriminarea între adevăr şi iluzie şi se va ridica toată vinovăţia, iar prin aceasta ni se va reîntoarce conştienţa că suntem FIUL preaiubit al lui DUMNEZEU.

Liberul arbitru, libera voinţă
Există numai în lume iluzorie a percepţiei, unde se pare că FIUL LUI DUMNEZEU ar avea puterea de a se separa de DUMNEZEU; de vreme ce pe acest nivel alegem să fim separaţi, putem, tot aici, să luăm hotărârea de a ne schimba atitudinea; această libertate a alegerii între mentalitatea noastră şi cea corectă este singura libertate posibilă în această lume.

Lumea
Nivelul I: efectul credinţei egoiste în separare, care îi este şi cauza; gândul separării, căruia i s-a dat formă; lumea în care este expresia credinţei în timp şi spaţiu nu a fost creată de DUMNEZEU, care transcende total timpul şi spaţiul; dacă nu se face referinţă în mod expres la lumea cunoaşterii, termenul de lume se referă numai la percepţie, lumea egoului post separationem.
Nivelul II: î.e.: Lumea separării întăreşte credinţa egoului în păcat şi vină, prin care este menţinută aparenta existenţă a lumii acesteia.
î.c.: Lume devine locul în care ne învăţăm lecţiile iertării, un mijloc didactic pe care SFÂNTUL DUH îl foloseşte ca să ne ajute să transcendem lumea; prin urmare, rostul lumii este să ne înveţe că lumea nu există. Vezi: Lumea reală.

Lumea reală
Starea minţii, în care lumea percepţiei este eliberată, prin iertare, de proiecţiile vinovăţiei cu care am împovărat-o; s-a schimbat, aşadar, atitudinea şi nu lumea, căci vedem prin viziunea lui CHRIST, care binecuvântează în loc să judece; visul fericit al SFÂNTULUI DUH, care reprezintă sfârşitul Ispăşirii şi care anulează gândurile noastre de separare, ceea ce îngăduie lui Dumnezeu să facă pasul final.

Magia
Încercarea de a rezolva o problemă acolo unde ea nu se află; strategia egoului de a eluda problema reală separarea de DUMNEZEU şi de a o menţine cât mai departe de RĂSPUNSUL LUI DUMNEZEU; vinovăţia este proiectată afară din mintea noastră, asupra altora (atac) sau asupra propriului trup (boală), şi se încearcă rezolvarea ei acolo, în loc să îngăduim ca SFÂNTUL DUH să o ridice din mintea noastră.

Mântuirea
ISPĂŞIREA sau abolirea separării; prin schimbarea atitudinii noastre, care atrage după sine iertarea şi miracolul, suntem "mântuiţi" de credinţa noastră în realitatea păcatului şi a vinovăţiei.

Mecanismele de apărare şi respingere, strategiile defensive
î.e.: mijloacele pe care le folosim pentru a ne "apăra" de propria noastră vinovăţie şi teamă, precum şi de atacurile celorlalţi; cele mai importante mecanisme de apărare sunt negarea şi proiecţia; particularitatea lor este faptul că provoacă tocmai acel lucru de care ar voi să te scape ("De ce ţie frică nu scapi" n. trad.), întrucât întăresc credinţa în propria noastră vulnerabilitate, ceea ce, pe de altă parte, ne amplifică teama şi credinţa că avem nevoie de apărare.
î.c.: mecanismele de apărare şi de respingere sunt interpretate ca fiind mijloace pentru a ne elibera de teamă; negarea, de exemplu, neagă negaţia adevărului, iar proiectarea vinovăţiei (culpabilităţii) noastre devine mijlocul pentru iertarea vinei.

Mentalitate corectă
Acea parte a minţii noastre scindate care ascultă de SFÂNTUL DUH Vocea iertării şi a raţiunii şi care alege să urmeze călăuzirea Acestuia şi nu a egoului, pentru a se reîntoarce astfel la MENTALITATEA LUI UNU.

Mentalitatea eronată
Acea parte a minţii noastre scindate care ascultă de vocea păcatului, a vinovăţiei, a temerii şi atacului şi alege să dea ascultare dictatului ei, fapt în urma căruia devenim şi mai prinşi în lumea separării; este aproape întotdeauna identic cu egoul.

Mentalitatea LUI UNU
Este MINTEA lui DUMNEZEU sau MINTEA lui CHRIST; extinderea lui DUMNEZEU, care este MINTEA unificată a FIINŢEI şi care transcende atât mentalitatea corectă cât şi mentalitatea eronată; MENTALITATEA LUI UNU nu există decât la nivelul cunoaşterii.

Mintea
În cunoaştere: Expresia Spiritului care lucrează; mintea şi spiritul sunt cam acelaşi lucru; spiritul îi conferă minţii energia sa creatoare. În percepţie: mijlocul prin care alegem; suntem liberi să credem că mintea noastră poate fi separată sau despărţită de MINTEA lui DUMNEZEU (mentalitate eronată) sau ce poate să-I fie restituită (mentalitate corectă); termenul de minte nu se referă la creier, care este un organ fizic şi, ca atare, un aspect ale egoului nostru sau al sinelui nostru trupesc.

Miracolul
Schimbarea atitudinii, care ne preschimbă percepţia lumii egoului lumea păcatului, vinei şi temerii în percepţia SFÂNTULUI DUH, o percepţie a iertării; este expresia restabilirii unităţii cu aproapele nostru, prin care se corectează şi se anulează eroarea separării; miracolele transcend legile acestei lumi şi reflectă legile lui DUMNEZEU; ele se înfăptuiesc de către SFÂNTUL DUH, sau Iisus, prin noi şi sunt mijlocul atât a vindecării noastre, cât şi a altora; a nu se confunda cu accepţiunea tradiţională a miracolului ca fiind modificarea unor fenomene exterioare.

Moartea
î.e.: mărturia ultimă pentru aparenta realitate a trupului şi pentru separarea de CREATORUL nostru, care este viaţa; dacă trupul moare, înseamnă că a trăit, deci şi făcătorul său egoul trebuie că este real şi trăieşte: moartea este înţeleasă ca pedeapsa finală pentru păcatul separării, comis de noi.
î.c.: părăsirea în linişte a trupului, după ce acesta şi-a îndeplinit rostul de dispozitiv didactic.

Negarea
î.e.: eludarea vinovăţiei prin expulzarea din conştienţă a deciziei care a generat-o, sustrăgând-o astfel corecţiei sau ISPĂŞIRII; întrucâtva similară reprimării; negarea este credinţa egoului că el este tatăl nostru, şi nu DUMNEZEU.
î.c.: negarea este folosită pentru a nega eroarea şi a afirma adevărul.

Păcatul
Convingerea despre realitatea separării noastre de DUMNEZEU, separarea fiind privită de ego drept iremediabilă, ea reprezentând atacul nostru asupra lui DUMNEZEU, CARE nu ne-ar ierta asta niciodată: această credinţă în păcat atrage după sine vinovăţia, care se cere pedepsită; păcatul este identic cu separarea şi este conceptul central în sistemul de gândire al egoului, din care decurg în mod logic toate celelalte (concepte); pentru SFÂNTUL DUH, păcatele sunt nişte erori care pot (şi trebuie) să fie corectate şi vindecate.

Percepţia
Nivelul I: Lumea formei şi a percepţiei de după separare; această lume şi lumea cunoaşterii se exclud reciproc; lumea aceasta se naşte din credinţa noastră în separare şi nu posedă realitate în afara acestui gând.
Nivelul II: Percepţia provine din proiecţie; ceea ce vedem lăuntric determină ceea ce vedem în afară; hotărâtoare pentru percepţia noastră este, aşadar, interpretarea dată de noi "realităţii" şi nu ceea ce, în mod obiectiv, apare ca fiind real.
î.e.: Perceperea păcatului şi a vinovăţiei ne este de folos pentru a aboli (anula) credinţa în realitatea separării. Vezi: Percepţia adevărată.

Percepţia adevărată
A percepe prin ochii CHRISTului; viziunea, care corectează percepţiile greşite ale egoului; a nu se confunda cu vederea fizică; este acea atitudine care ridică (anulează) proiecţiile de culpabilitate (vinovăţie) şi care ne permite să contemplăm lumea reală în locul unei lumi a păcatului, a vinovăţiei, a suferinţei şi a morţii.

Principiul penuriei (lipsei)
Un aspect al vinovăţiei; credinţa că suntem goi şi incompleţi şi că ne lipsesc cele de care avem nevoie; asta ne face să căutăm idoli sau relaţii speciale, pentru a umple golul pe care îl simţim în noi înşine; adesea merge mână în mână cu senzaţia de deprimare, atunci când credem că alţii ne răpesc pacea de care, în realitate, ne-am lipsit noi înşine; în opoziţie cu principiul abundenţei, al lui DUMNEZEU.

Proiecţia
Legea fundamentală a minţii: proiecţia produce percepţia ceea ce vedem lăuntric determină ceea ce vedem în exterior.
î.e.: ea întăreşte vinovăţia, punând-o pe seama altuia, atacând-o acolo şi negând-o în noi înşine; o încercare de a ne îndepărta responsabilitatea pentru separare şi de a o pune pe seama altora. î.c.: principiul extinderii, care ridică vinovăţia, extinzând (proiectând) iertarea SFÂNTULUI DUH.

Răstignirea
Un simbol pentru atacul egoului asupra lui DUMNEZEU şi, ca atare, asupra FIULUI SĂU, simbol ce stă mărturie "realităţii" suferinţei, a sacrificiului şi a morţii, pe care lumea pare să o manifeste; se referă şi la răstignirea lui Isus, o pildă extremă care a demonstrat că adevărata noastră IDENTITATE a Iubirii nu poate fi niciodată distrusă, căci moartea nu are nici o putere asupra vieţii.

Relaţia sfântă
Împreunarea a doi oameni, care odinioară s-au văzut ca fiind separaţi unul de celălalt, întru viziunea CHRISTului; mijlocul, folosit de SFÂNTUL DUH pentru abolirea vinovăţiei unei relaţii nesfinte (sau speciale), prin stabilirea unui nou ţel, al iertării (sau al adevărului).

Relaţiile speciale
Relaţiile asupra cărora proiectăm vinovăţia şi pe care le folosim drept substitut pentru iubire şi pentru relaţia noastră cu DUMNEZEU; dat fiind că toate relaţiile speciale menţin vinovăţia, ele întăresc credinţa în principiul penuriei (lipsei) şi produc tocmai ceea ce vor să preîntâmpine; toate relaţiile din lumea aceasta încep ca nişte relaţii speciale, datorită faptului că toate încep cu perceperea separării, care trebuie apoi corectată de SFÂNTUL DUH, prin iertare, datorită căreia relaţia devine sfântă; există două forme de relaţii speciale: ura specială justifică proiectarea vinovăţiei prin atac; iubirea specială ascunde atacul în spatele iluziei iubirii; în această formă de relaţie credem că nevoile noastre speciale sunt satisfăcute de oameni speciali cu însuşiri speciale, datorită cărora îi iubim; în acest sens iubirea specială este întrucâtva identică cu dependenţa.

Revelaţia
Comunicarea directă dintre DUMNEZEU şi FIUL SĂU, care reflectă forma originară a comunicării stabilită la crearea noastră; ea porneşte de la DUMNEZEU către FIUL SĂU, dar nu şi viceversa; în această lume este posibilă o reîntoarcere scurtă la această stare.

Rugăciunea
Aparţine lumii percepţiei, de vreme ce rugăciunea Îl roagă pe DUMNEZEU să ne dea un lucru de care ni se pare că avem nevoie; singura noastră rugăciune adevărată este rugăciunea pentru iertare, deoarece aceasta ne face conştienţi de faptul că avem deja tot ceea ce ne trebuie; modul în care se foloseşte aici termenul de rugăciune nu include trăirea unirii cu DUMNEZEU, aşa cum aceasta apare în diferite faze ale liniştii sau ale meditaţiei.

Sacrificiu
O convingere centrală în sistemul de credinţă al egoului: cineva trebuie să piardă pentru ca altul să câştige; principiul renunţării pentru a primi (a da pentru a căpăta): de pildă, pentru a câştiga iubirea lui DUMNEZEU, trebuie să plătim un preţ, de obicei sub forma suferinţei, pentru a ne ispăşi păcatul (vina); este răsturnarea principiului mântuirii, sau al dreptăţii: nimeni nu pierde şi toţi câştigă.

Separarea
Credinţa în păcat, credinţă ce susţine o identitate separată de Creatorul nostru; separarea pare să fi avut loc odinioară, iar lumea care a răsărit din acest gând este simbolizată de ego; este o lume a percepţiei şi a formei, a durerii, suferinţei şi morţii; separarea este reală în timp, dar în eternitate ea este necunoscută.

SFÂNTUL DUH
Persoana a treia a TREIMII, CARE este RĂSPUNSUL lui DUMNEZEU DAT separării şi puntea de legătură dintre DUMNEZEU şi FIII SĂI separaţi; El vede iluziile noastre (percepţie) şi ne conduce prin ele către adevăr (cunoaştere); este VOCEA pentru DUMNEZEU, CARE vorbeşte pentru El şi pentru SINELE nostru real şi ne aduce aminte de IDENTITATEA de care am uitat: este denumit şi Mângâietorul, CĂLĂUZA, MIJLOCITORUL şi ÎNVĂŢĂTORUL.

SINELE
Adevărata noastră IDENTITATE ca FIU al lui DUMNEZEU; sinonim cu CHRISTul, PERSOANA A DOUA A TREIMII; opusul sinelui egoist, pe care l-am plăsmuit drept substitut (înlocuitor) pentru SINELE creat de DUMNEZEU; în puţine cazuri se referă la SINELE lui DUMNEZEU.

Spiritul
Esenţa realităţii noastre care, fiind din DUMNEZEU, este neschimbătoare şi eternă; este opusă trupului întruparea egoului care se schimbă şi moare; energia spiritului este activată de minte, căreia îi corespunde întrucâtva.

Teama
Sentimentul egoului, care este opusul iubirii, sentiment dăruit nouă de DUMNEZEU; teama îşi are originea în presupunerea că vom fi pedepsiţi după cum o cere sentimentul nostru de vinovăţie pentru păcatele noastre; îngrozitoarea teamă de ceea ce credem că merităm, care rezultă din aceasta, ne face să ne apărăm pe noi înşine, atacându-i pe alţii, ceea ce nu duce decât la amplificarea senzaţiei de vulnerabilitate şi teamă, producând un cerc diabolic (vicios) al temerii şi apărării.

Timpul
Nivelul I: Un element de bază al lumii iluzorii a separării care provine de la ego, în opoziţie cu eternitatea, care există numai în CER; de vreme ce timpul pare a fi liniar, el este cu adevărat prezent, în totalitatea sa, într-o minusculă clipă, care deja a fost corectată şi suspendată de SFÂNTUL DUH.
Nivelul II: î.e.: mijlocul pentru menţinerea egoului, prin faptul că păcatele trecutului sunt menţinute cu ajutorul sentimentelor de culpabilitate şi sunt proiectate în viitor, prin intermediul fricii de pedeapsă, în timp ce prezentul singurul timp care există este trecut cu vederea.
î.c.: mijlocul pentru abolirea egoului, prin faptul că iertăm trecutul cu ajutorul clipei sfinte, clipa miracolelor; atunci când iertarea este deplină, lumea timpului şi-a îndeplinit rostul şi dispare în eternitate.

Treimea
Este constituită din DUMNEZEU TATĂL şi CREATORUL, din FIUL SĂU CHRISTul SINELE nostru adevărat şi din SFÂNTUL DUH VOCEA pentru DUMNEZEU; în PERSOANA A DOUA sunt incluse creaţiile noastre; unitatea nivelelor ACESTORA nu este comprehensibilă în această lume.

Trupul
Nivelul I: Întruparea egoului; gândul separării, pe care mintea îl proiectează într-o formă; martorul aparent în favoarea realităţii separării; cuprinde atât corpul nostru fizic cât şi personalitatea noastră.
Nivelul II: Trupul în sine este neutru, nici bun, nici rău: rostul îi este conferit de către minte. î.e.: trupul este simbolul vinovăţiei şi atacului.
î.c.: trupul este instrumentul mântuirii, este mijlocul pentru a demonstra şi a învăţa iertarea, prin care se modifică vinovăţia egoului.

Un curs în miracole
Cursul vorbeşte adesea la persoana întâia; ţelul său nu este Iubirea sau DUMNEZEU, ci îndepărtarea obstacolelor vinovăţiei şi temerii prin iertare; aceste obstacole ne împiedică să-L acceptăm pe DUMNEZEU; cursul este deci preocupat mai degrabă de demascarea şi abolirea egoului, decât de explicitarea noţiunilor de CHRIST şi Spirit Divin.

VENIREA LUI CHRIST
Restabilirea conştientizării realităţii noastre ca UNICUL FIU AL LUI DUMNEZEU, realitate de care eram conştienţi la crearea noastră VENIREA LUI CHRIST; ea precede JUDECATA DE APOI, după care această lume a iluziilor ia sfârşit.

Vindecarea
Corecţia adusă credinţei întreţinută de către minte în boală, ce face ca separarea şi trupul să apară ca fiind reale; vindecarea se întemeiază pe credinţa că IDENTITATEA noastră adevărată este spiritul şi nu trupul; din această cauză boala, oricare ar fi natura ei, trebuie că este iluzorie, dat fiind că numai un trup sau un ego pot suferi; vindecarea reflectă, aşadar, principiul ce spune că în miracole nu există vreo ordine a rangului dificultăţilor; ea este efectul unirii cu aproapele tău întru iertare şi a preschimbării perceperii unor trupuri separate într-o percepţie în care ţelul comun al vindecării stă pe primul plan.

Vinovăţia
Sentimentul pe care îl avem în legătură cu păcatul; totalitatea tuturor sentimentelor şi convingerilor negative pe care le avem, în majoritatea lor în mod inconştient, faţă de noi înşine; vinovăţia se bazează pe un sentiment al unei nevredniciri inerente nouă, care, după toate aparenţele, nu poate fi remediată nici de atotputernicia lui DUMNEZEU; credem că El cere pedepsirea noastră pentru păcatul separării, comis de către noi; vinovăţia se proiectează întotdeauna sub forma atacului fie asupra altora, sub forma mâniei, fie asupra propriului trup, sub forma bolii. Vezi: Principiul penuriei (lipsei)

Visul
Starea de după separare, în care FIUL lui DUMNEZEU visează o lume a păcatului, vinei şi fricii, crezând că aceasta este realitatea, iar CERUL un vis; FIUL, în calitate de visător, este cauza lumii, lumea fiind efectul, cu toate că acest raport dintre cauză şi efect apare în această lume ca fiind răsturnat, căci părem să fim efectul sau victima lumii; folosit uneori pentru a desemna visele din somn, deşi nu există vreo deosebire reală între ele şi visele cu ochii deschişi (ale stării de trezie), dat fiind că ambele fac parte din lumea iluzorie a percepţiei.

Visul fericit
Corecţia aplicată de SFÂNTUL DUH visului egoist al durerii şi suferinţei; cu toate că şi visul fericit este o iluzie, el transcende toate iluziile; este visul iertării, în care contemplăm lumea reală şi găsim mântuirea.

Viziunea
Percepţia CHRISTului sau a SFÂNTULUI DUH, ce priveşte dincolo de trup către spirit, care este IDENTITATEA noastră adevărată; viziunea iertării şi a nepăcătoşeniei (neprihănirii), prin care se vede lumea reală; viziunea este pur lăuntrică şi oglindeşte decizia de a accepta realitatea în loc de a o judeca; viziunea nu poate fi confundată, aşadar, cu vederea fizică.

Extras din lucrarea - „A COURSE IN MIRACLES” 

"DUMNEZEU ESTE" Suflet drag,



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu