Nu există cruzime în
Dumnezeu şi nici în minte
Nimeni
nu atacă fără intenţia de-a leza. Asta nu poate avea excepţie. Când crezi că
ataci în legitimă apărare, dai de înţeles că fi crud e o protecţie; că eşti în
siguranţă datorită cruzimii. Dai de înţeles că a leza pe altcineva îţi aduce
libertate. Şi că a ataca înseamna a da starea în care te afli pe ceva mai bun,
mai sigur, mai ferit de invazii periculoase şi de frică.
Ce
smintită e ideea că a ataca înseamnă a te apăra împotriva fricii ! Căci aici e
zămislită frica, şi cu sânge e hrănită să crească şi să dospească şi să
pocnească. Aşa ocroteşti frica, nu scapi de ea. Astăzi învăţăm o lecţie care te
poate scuti de mai multe amânări şi chinuri inutile decât îţi poţi imagina.
Iat-o:
Tu faci lucrul de care te aperi şi,
apărându-te de el, îl faci real şi inevitabil. Depune-ţi armele, căci numai
atunci percepi că este fals.
Pari
să ataci duşmanul din afară. Dar apărarea ta îţi furnizează un duşman interior;
un gând străin care se războieşte cu tine şi te privează de pace, împărţindu-ţi
mintea în două tabere care par total ireconciliabile. Căci iubirea are acum un
"duşman", un opus; ia frica, străinul, are nevoie acum de apărarea ta
împotriva ameninţări pe care o prezintă ceea ce eşti cu adevărat.
Dacă
te gândeşti atent prin ce mijloace închipuita ta autoapărare ajunge să îşi
croiască drumul ei imaginar, vei percepe premisele care stau la baza ideii. În
primul rând, e evident că ideile trebuie să îşi părăsească sursa, căci tu eşti
cel care lansează atacul şi trebuie să îţi părăsească sursa, căci tu esti cel
care lanseaza atacul si trebuie sa îl fi conceput mai întâi. Ataci însă în
afara ta, şi îţi separi mintea de cel ce urmează să fie atacat, pe deplin
încredinţat că dezbinarea pe care ai făcut-o e reală.
În
al doilea rând, atributele iubirii sunt conferite "duşmanului" ei.
Căci frica devine siguranţa ta şi protectoarea păcii tale, la care vii să îţi
cauţi alinarea, să scapi de îndoieli despre puterea ta şi să îţi găseşti
speranţa odihnei într-o linişte fără vise. Şi, în timp ce iubirea e jupuită de
ce îi aparţine ei şi numai ei, iubirea e înzestrată cu atribute ale fricii.
Căci iubirea ţi-ar cere să renunţi la toată apărarea ca la o simplă prostie. Şi
atunci armele tale chiar că s-ar face pulbere şi praf.
Căci
asta şi sunt.
Cu
iubirea prefăcută în duşman, cruzimea trebuie să devină un dumnezeu. Iar
dumnezeii pretind de la cei ce Ii se închină să se supună dictatelor lor şi să
refuze să le pună sub semnul întrebării. Celor ce întreabă dacă pretenţiile
sunt rezonabile sau sănătoase li se aplică neîndurător o pedeapsă aspră. Duşmanii
lor sunt cei nerezonabili şi demenţi, în timp ce ei sunt întotdeauna milostivi
şi drepţi.
Astăzi
privim imparţiali dumnezeul acesta crud. Şi remarcăm că, deşi buzele îi sunt
mânjite de sânge şi pare să ţâşnească foc din el, nu e făcut decât din piatră.
Nu poate face nimic. Nu e nevoie să sfidăm puterea. Nu are aşa ceva. Iar cei
care îşi văd în el siguranţa nu au niciun păzitor, nicio putere la care să
apeleze în caz de primejdie şi niciun oştean vânjos care să se bată pentru ei.
Acest
moment poate fi groaznic. Dar poate fi şi clipa eliberarii tale dintr-o robie
abjectă. Stând dinaintea acestui idol, văzându-l exact aşa cum este, alegi.
0are îi vei restitui iubirii ce ai căutat: să îi smulgi şi să aşezi în faţa
acestei bucăţi de piatră fără minte? Sau îţi vei face un alt Idol pentru a-l
înlocui ? Caci dumnezeul cruzimii ia multe forme. Poţi găsi alta.
Dar
să nu crezi că frica e modalitatea de-a scăpa de toată frica. Să ne amintim ce
a subliniat textul despre obstacolele din calea păcii .Ultimul, cel mai greu de
crezut că nu este nimic, şi un obstacol aparent având înfăţişarea unui bloc
solid, impenetrabil, înfricoşător şi insurmontabil, e frica de Dumnezeu Însuşi.
Iată premisa fundamentală, care înscăunează gândul fricii la rang de dumnezeu.
Căci frica e iubită de cei ce o venerează, iar iubirea pare să fie investită
acum, cu cruzime.
De
unde provine credinţa total dementă în dumnezei ai răzbunării? Iubirea nu şi-a
confundat atributele cu ale fricii. Dar cei care închină fricii trebuie să îşi
perceapă propria confuzie în fricii; cruzimea ei acum ca parte din iubire. Şi
ce devine mai înfricoşător decât Însăşi Inima Iubirii? Sângele pare să fie pe
Buzele Lui, focul vine de la El. Şi e mai îngrozitor decât orice, de o cruzime
de neconceput, trăznindu-i pe toţi care Îl recunosc ca Dumnezeul lor.
Ce
alegi astăzi e cert. Căci priveşti pentru ultima oară această bucată de piatră
cioplită pe care ai făcut-o, şi nu îi mai spui dumnezeu.
Ai
mai ajuns în acest loc, dar ai ales ca dumnezeul acesta crud să rămână cu tine
sub încă o formă. Aşa că frica de Dumnezeu s-a întors şi ea cu tine. De data
aceasta o laşi acolo. Şi, uşurat de povara ei, te întorci într-o lume nouă pe
care nu o vezi cu ochii ei nevăzători, ci cu viziunea pe care ţi-a redat-o
alegerea ta. .
Acum,
ochii tăi îi aparţin lui Cristos, şi El priveşte acum prin ei. Acum, vocea ta
îi aparţine lui Dumnezeu şi e ecoul alei Sale. Şi, tot acum, inima ta rămâne
împăcată pentru totdeauna. L-ai ales pe El în locul idolilor, iar atributele
tale, date de Creatorul tău, îţi sunt restituite în sfârşit. Chemarea pentru
Dumnezeu s-a auzit şi şi-a primit răspunsul. Acum, frica a făcut loc iubirii,
în timp ce Dumnezeu Însuşi înlocuieşte cruzimea.
Tată, suntem ca Tine.
Nici strop de Cruzime nu zace în noi, căci nu e nici strop de ea în Tine. Pacea
Ta e a noastră. Şi binecuvântăm lumea cu ce am primit numai de la Tine. Mai
alegem o dată, alegând pentru toţi fraţii noştri, ştiind că sunt una cu noi. Le
aducem mântuirea Ta, după cum am primit-o acum. Şi aducem mulţumiri celor ce ne
întregesc. În ei vedem slava Ta şi în ei ne găsim pacea. Sfinţi suntem pentru
că Sfinţenia Ta ne-a eliberat. Şi aducem mulţumiri. Amin.
Lecţia 170 „A COURSE IN MIRACLES”
LECŢIA anterioară__
Lecţia 170 „A COURSE IN MIRACLES”
LECŢIA anterioară__
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu