Am o functie pe care
Dumnezeu ar vrea să o ocup
E Voia
sfântă a Tatălui tău ca tu să Îl întregeşti şi ca Sinele tău să fie sacrul Său
Fiu, veşnic pur ca El, din iubire creat şi în iubire păstrat, extinzând iubire,
creând în numele ei, veşnic una cu Dumnezeu şi cu Sinele tău. Dar ce poate
însemna aşa o funcţie într-o lume a invidiei, urii şi atacului?
De
aceea, ai o funcţie în lume în termenii ei. Căci cine poate să înţeleagă un
limbaj care îi depăşeşte cu mult simpla înţelegere? Iertarea reprezintă funcţia
pe care o ai aici. Ea nu e creaţia lui Dumnezeu, căci e mijlocul prin care se
poate desface neadevărul. Şi cine să ierte Cerul? Pe pământ însă, ai nevoie de
mijlocul de-a te desprinde de iluzii.
Creaţia
aşteaptă doar adeverirea, nu săvârşirea, revenirii tale. Creaţia nici nu poate
fi concepută în lume. Nu are niciun înţeles aici. Iertarea e manifestarea cea
mai apropriată pe pământ pe care poate să o aibă. Căci, născută în Cer fiind, nu
are nicio formă. Dumnezeu însă a creat pe Cineva Care are puterea să traducă în
formă ce e total lipsit de formă. Ce face El sunt vise, dar de un gen atât de
apropiat de deşteptare, încât lumina zilei se şi revarsă în ele, şi ochi deja
întredeschişi întrezăresc priveliştile bucuroase pe care le conţin prinosurile
lor.
Iertarea
priveşte cu blândeţe toate lucrurile necunoscute în Cer, le vede cum dispar şi
lasă lumea o tăbliţă curată şi care Cuvântul lui Dumnezeu poate acum să
înlocuiască simbolurile fără sens care s-au scris acolo înainte. Iertarea e
mijlocul prin care se înfrânge frica de moarte, pentru că nu mai are acum nicio
atracţie cumplită şi vinovăţia a dispărut. Iertarea lasă trupul să fie perceput
aşa cum este: un simplu mijloc didactic, pe care îl laşi deoparte când
învăţarea se încheie, dar care nu îl schimbă nicidecum pe cel care învaţă.
Mintea
fără trup nu poate face greşeli. Nu se poate gândi că va muri, nici că va fi
prada unui atac nemilos. Mânia devine imposibilă, şi unde este groaza atunci?
Ce frici iar mai putea asalta pe cei ce au pierdut sursa întregului atac,
miezul chinului şi focarul fricii? Numai iertarea poate uşura mintea de gândul
că trupul este casa ei. Numai iertarea poate reinstitui pacea pe care i-a
hărăzit-o Dumnezeu sfântului Său Fiu. Numai iertarea poate convinge Fiul să îşi
vadă sfinţenia din nou.
Când
nu va mai fi mânie, vei percepe negreşit că, pentru viziunea lui Cristos şi
darul de-a vedea, nu s-a cerut vreun sacrificiu; numai durerea a fost alungată
dintr-o minte bolnavă şi torturată. Să fie oare un lucru nedorit? Un lucru de
temut? Sau e un lucru de sperat, de întâmpinat cu mulţumiri şi de acceptat cu
bucurie? Una suntem şi, de aceea, nu renunţăm la nimic. Dar ni s-a dat chiar
totul de către Dumnezeu.
Avem
nevoie însă de iertare ca să percepem că aşa şi e. Fără lumina ei binevoitoare,
orbecăim în întuneric, folosind ratiunea doar ca să ne justificăm furia şi
atacul. Înţelegerea noastră este atât de limitată, încât ce considerăm că
înţelegem nu e decât confuzie născută din greşeală. Ne-am rătăcit în ceaţa
viselor labile şi a gândurilor înfricate, ochii ne stau bine închişi să nu
vedem lumina, iar minţile ne sunt ocupate să venereze ceva ce nu există.
Oare
cine se poate naşte din nou în Cristos, dacă nu cel ce i-a iertat pe toţi pe
care îi vede, la care se gândeşte sau pe care şi-i închipuie? Cui i s-ar putea
da drumul cât timp ţine întemniţat pe cineva? Un temnicer nu e liber, căci e
legat laolaltă cu prizonierul lui. El trebuie să se asigure că nu îi scapă, aşa
că îşi petrece timpul păzindu-l. Gratiile care îl îngrădesc pe el devin lumea
în care trăieşte temnicerul lui, odată cu el. Şi tocmai de libertatea lui
depinde calea eliberării pentru amândoi.
De
aceea, nu ţine prizonier pe nimeni. Dezleagă în loc să legi, căci aşa eşti pus
în libertate. Calea de urmat e simplă. De fiecare dată când simţi junghiul
mâniei, dă-ţi seama că ţii o sabie deasupra capului tău. Şi va cădea sau va fi
înlăturată în functie de hotărârea pe care o iei să fii condamnat sau să fii
liber. În felul acesta, fiecare dintre cei ce par să te tenteze să te înfurii
reprezintă mântuitorul tău din închisoarea morţii. Aşa că îi datorezi mulţumiri
în loc de durere.
Fii
milostiv astăzi. Fiul lui Dumnezeu îţi merită mila. Tocmai el îţi cere să
accepţi acum calea eliberării. Nu îl refuza. Iubirea Tatălui său faţă de el îţi
aparţine ţie. Funcţia ta aici pe pământ este aceea de a-l ierta, ca să poţi să
îl accepţi din nou ca propria ta Identitate. El e aşa cum l-a creat Dumnezeu.
Iar tu eşti ce este el. Iartă-i acum păcatele, şi vei vedea că eşti una cu el.
Lecţia 192 „A COURSE IN MIRACLES”
LECŢIA anterioară__
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu