Dumnezeu nu m-a condamnat. Nici eu nu o fac

Am vrut ca Dumnezeu să Se schimbe şi să fie ce vrem să facem noi din El. Şi am crezut că dorinţele noastre demente sunt purul adevăr. Acum ne bucurăm că toate acestea se desfac şi nu mai considerăm iluziile purul adevăr. Amintirea lui Dumnezeu licăreşte de-a lungul vastelor orizonturi ale minţilor noastre. Încă o clipită, şi va răsări din nou. Încă o clipită, şi noi, Fiii lui Dumnezeu, suntem cu bine acasă, unde vrea El să fim.

Acum, nevoia de-a exersa e pe sfârşite. Căci, în această secţiune de sfârşit vom ajunge să înţelegem că nu e nevoie decât să Îl chemăm pe Dumnezeu ca toate tentaţiile să dispară. 

   În loc de cuvinte, nu trebuie decât să simţim Iubirea Lui. 

   În loc de rugăciuni, nu trebuie decât să invocăm Numele Lui. 

   În loc să judecăm, nu trebuie decât să stăm liniştiţi şi să lăsăm 

   toate lucrurile să fie vindecate. 

LECŢIA 228 –

Dumnezeu nu m-a condamnat. Nici eu nu o fac.

Tatal meu imi cunoaste sfintenia. Oare sa Îi neg cunoasterea si sa cred in ceea ce cunoasterea Lui face imposibil? Sa iau ca adevarat ce proclama El ca fals? Sau sa iau de bun Cuvantul Lui despre ce sunt, din moment ce El e Creatorul meu si Cel care cunoaste adevarata conditie a Fiului Sau?

   Tata, am gresit in ce ma priveste, pentru ca nu mi-am dat seama de Sursa din care am venit. Nu am parasit aceasta Sursa ca sa intru intr-un trup si ca sa mor. Sfintenia mea ramane o parte din mine, asa cum si eu fac parte din Tine. Iar greselile mele in privinta mea sunt vise. Le dau drumul astazi. Si stau gata sa primesc numai Cuvantul Tau despre ce sunt.

CE ESTE IERTAREA?

LECŢIA anterioară__ „A COURSE IN MIRACLES”